ŞI TOTUSI, DACĂ REGELE E GOL?

Valerian Stan

Ceea ce se întâmplă la Bucureşti e într-adevăr de necrezut. Cine şi-ar fi închipuit vreodată că mai e posibil aşa ceva, ca Năstase, Dan Ioan Popescu, Mitrea şi alţi granguri PSD-işti să dea cu subsemnatul zile în şir la Parchet? De câteva săptămâni, România nu mai e România. Franco Frattini, vicepreşedinte al Comisiei Europene şi comisar pentru justiţie a avut zilele trecute o întâlnire cu Monica Macovei, în urma căreia n-a mai contenit cu superlativele. Sunt extrem de mulţumit, a declarat el, ultimii paşi făcuţi în combaterea corupţiei apropie România de Uniunea Europeană. 

Citeşti şi parcă visezi, un comisar al Bruxellesului „extrem de mulţumit” de ceea ce se întâmplă în România. De paşii făcuţi în „combaterea corupţiei”... Incredibil!

După declaraţiile d-lui Frattini m-am întrebat dacă nu cumva asemenea superlative urmăresc mai mult să încurajeze Guvernul de la Bucureşti să facă ceea ce trebuie făcut. Sau dacă nu cumva oamenii politici europeni încep în acest fel să-şi motiveze încă de pe acum decizia, luată probabil deja, de a integra România „la termen”. Adică începând cu 1 ianuarie 2007, deşi despre îndeplinirea „criteriilor de aderare” se poate vorbi pe hârtie, în hemiciclul Parlamentului de la Strasbourg sau oriunde altundeva numai în realitate nu. Oare poate să creadă cineva că d-l Frattini nu înţelege bine că „paşii făcuţi în lupta împotriva corupţiei” nu reprezintă, deocamdată, decât un spectacol mediatic – bine pus în scenă, dar, totuşi, numai un spectacol? După toate câte s-au întâmplat în ultimii 16 ani în România, nu avem, oare, toate motivele să fim foarte circumspecţi? Poate să existe o cât de mică garanţie că, a doua zi după primirea în UE, dosarele nu vor fi închise la loc şi nimeni nu va mai răspunde pentru nimic?

Se întâmplă să am în continuare ocazia să stau de vorbă cu multă lume. Deşi departe de a mai putea fi manipulaţi ca în anii în care Iliescu şi Petre Roman descopereau droguri şi tiparniţe de bani la ţărănişti, sunt destui oameni care cred că actuala guvernare luptă cu adevărat contra corupţiei. Ei văd în fiecare zi, la televizor, cum un fost sau actual demnitar se prezintă la Parchet, pentru anchete. Oamenii sunt impresionaţi de ceea ce văd. De atâţia ani de zile, imaginea lor despre Năstase, Mitrea şi Popescu era a unor ştabi infailibili şi intangibili. Pentru ca azi să-i vadă intrând şi ieşind de la Parchet ca pe Fane Spoitoru mai acum un an sau doi. Aşa ceva nu are cum să nu impresioneze. Numai că, astfel impresionaţi, destui oameni se duc şi se culcă, şi nu-şi mai pun întrebări.

Nu se mai întreabă, de exemplu, de unde ştiu cele câteva zeci de ziarişti că Miron Mitrea este citat la Parchet exact în cutare zi la ora cutare fix. Cine şi cum îi anunţă pe ziarişti că percheziţia la vila băiatului lui Năstase va începe marţi la ora 11, şi nu miercuri la 11 şi-un sfert? De unde şi cum s-a ştiut în redacţii, cu vreo două sau trei zile înainte, că vicepremierul afacerist Copos urmează să fie pus sub acuzare? Şi de unde şi cum s-a aflat inclusiv că procurorii vor ancheta tranzacţiile pe care Copos le-a făcut cu Loteria înainte să fie demnitar, şi nu scandalurile de corupţie în care a fost implicat ca vicepremier?

Răspunsul meu este, ca şi altădată, acesta: Securitatea controlează totul în România. Securitatea stabileşte cine trebuie şi cine nu să fie ministru, cine trebuie şi cine nu să fie preşedinte, ce se face şi ce nu în politica externă, care partide ocupă şi care nu poziţii importante în politica românească. Strategia după care liderii NATO şi UE trebuie convinşi că România este o democraţie funcţională, un stat de drept cu o justiţie independentă, securiştii au scris-o. Securiştii stabilesc cu care scandal ne ocupă timpul săptămâna asta şi cu care săptămâna viitoare. Ei sunt scenariştii şi regizorii spectacolului din aceste săptămâni. Ei au grijă ca magistraţii să „aplice legea” numai până acolo unde sistemul corupt patronat de ei să nu fie pus în pericol – dar, în acelaşi timp, în afară, impresia să fie că în România, vorba d-lui Frattini, „se fac paşi în lupta împotriva corupţiei”. Când în realitate această ţară trăieşte într-o uriaşă minciună.  

Că oamenii de rând pot să observe mai greu asemenea lucruri e uşor de înţeles. O reuşită extraordinară a Securităţii a fost, după 1989, că oamenii au putut fi ţinuţi în continuare neinformaţi. De curând, am avut în sensul ăsta un caz-şcoală, când Sorin Ovidiu Vântu, obligat de reglementări ale Consiliului Naţional al Audiovizualului, a recunoscut că este patronul televiziunii Realitatea TV. Deşi în mediile ceva mai informate lucrul ăsta se ştia încă din capul locului, de acum aproape doi ani, imensa majoritate a oamenilor de rând l-au aflat abia azi. Adică mult prea târziu ca să mai poată fi înţeleasă politica pe care a făcut-o până acum, pe banii a sute de mii de români jefuiţi la FNI, oficina acestui gangster – care a împărţit şi împarte infinite complicităţi cu sistemul ticăloşit din România. Revenind, însă, de mirare nu e că oamenii simpli sunt neinformaţi şi că, în consecinţă, de multe ori se manifestă de parcă ar fi legaţi la ochi. Ca şi altădată, mirarea mea priveşte cea mai mare parte a presei, intelectualii din ţară şi societatea civilă.

Este imposibil ca unui om cu oarecari capacităţi intelectuale şi raţionale, stridenţele spectacolului anti-corupţie din aceste săptămâni să nu-i ridice măcar câteva semne de întrebare. Şi totuşi, nu am auzit un singur intelectual sau vreun reprezentant al societăţii civile vorbind despre aşa ceva. Mai mult, văd nu o dată foarte clar cum diverşi comentatori se străduiesc să-şi convingă publicul că ei înşişi sunt convinşi că ceea ce se întâmplă e perfect autentic şi că veştmintele regelui sunt minunate.

Cu o săptămână în urmă, în Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor s-a pus problema discutării cererii ministrului Macovei de percheziţie a caselor lui Adrian Năstase. Aşa cum era uşor de prevăzut, ştiindu-l bine cine e, împricinatul nu s-a abţinut să-şi apere el însuşi cauza, inclusiv atunci când s-a pus problema unei decizii prin vot. Seara, la mai toate televiziunile, directorul executiv al lui Transparency International, Victor Alistar, l-a acuzat pe Năstase de încălcarea legii privind conflictele de interese. Numai că Năstase făcuse o porcărie din toate celelalte puncte de vedere – moral, politic şamd – însă nu şi din punct de vedere legal. Iar asta pentru că, aşa, ca din întâmplare (dacă n-ar fi fost de fapt cea mai pură premeditare), Legea „anticorupţie” a fost adoptată fără a avea o secţiune reglementând conflictele de interese ale aleşilor neamului; ceea ce un specialist în anticorupţie, cum este Alistar, ar fi trebuit să ştie pe de rost. Dar nu sunt deloc sigur că omul n-a ştiut bine lucrul acesta, caz în care s-ar explica o dată în plus atitudinile nu tocmai neutre politic ale acestei organizaţii şi directorului ei executiv. Deşi în materie de „integritate publică” ar fi fost destule de comentat şi după venirea la guvernare a PD şi PNL, aş putea zice că, din punctul ăsta de vedere, organizaţia d-lui Alistar pur şi simplu n-a existat. Şi nu pot să nu mă întreb dacă aşa ceva nu se explică cumva inclusiv prin faptul, pe care l-am descoperit recent, că actualul Guvern a atribuit acestei asociaţii, „în folosinţă gratuită”, un sediu din patrimoniul imobiliar al statului, aflat în administrarea Regiei Protocolului de Stat; un avantaj de care nu ştiu ca vreo altă organizaţie neguvernamentală importantă din România să mai beneficieze din partea Guvernului. Iar asta în condiţiile în care, apropo de posibile conflicte de interese, unul dintre membrii importanţi ai asociaţiei este chiar actualul ministru al Justiţie (de altfel, Monica Macovei a anunţat nu demult şi alte modalităţi în care Ministerul său va susţine asociaţia sa). Sigur că un sediu sau nu ştiu ce alt avantaj pe care o organizaţie neguvernamentală îl primeşte de la Guvern nu e deloc vreu capăt de ţară. Problema e doar că asemenea practici deturnează de la rosturile lor tocmai pe cei care ar trebui să fie primii care să vegheze la ceea ce fac oamenii politici, Guvernul şi toate celelalte instituţii ale statului. Or, într-o ţară care se află în situaţia de azi a României, aşa ceva face un rău imens.

În sfârşit, pare destul de probabil că lunile care vin vor aduce câteva clarificări care nu mai pot fi amânate – mai ales din cauză că decizia finală privind aderarea la UE nu mai are cum să fie amânată. După 1989, România nu s-a mai aflat niciodată într-un moment al adevărului atât de important. Iar cei care ar trebui să aibă cele mai mari emoţii, inclusiv pentru destinul lor, ar trebui să fie chiar oamenii sistemului care a dominat atât de copleşitor, şi nu o dată atât de nefast, România.

P.S. Deşi e aproape miezul nopţii, televiziunile transmit şi acum, în direct, de la Tribunalul Bucureşti. Nişte reporteri surescitaţi ne anunţă că "Dinu Patriciu şi echipa sa de avocaţi aşteaptă în continuare, cu sufletul la gură, verdictul judecătorului la cererea de arestare făcută de Parchet". Încep să cred că regizorii ar putea să nu fie chiar nişte genii.