SEPARAŢIA PUTERILOR ÎN LUMINA CONCORDIEI

Liviu Cangeopol

E un loc comun, cu care nici n’ar trebui să vă bat capul: unul din motoarele democraţiei pure este asigurat de principiul funcţionării absolut independente a puterilor în stat. De regulă, este dat drept exemplu modelul american, ca fiind cel mai limpede ilustrat. Exercitarea puterii este asigurată de trei ramuri cu atribuţii strict limitate: Executivul, Legislativul şi Justiţia. Orice încercare de întinare a purităţii funcţionale este considerată o gravă abatere de la litera şi spiritul Constituţiei. De-a lungul secolelor, au existat destule ocazii în care au fost manifestate atentate la bunul mers, amendate cu iuţeală. Regula, însă, a rămas în picioare.

 Ca ţară doritoare să împărtăşească din experienţa altora, România a ticluit, teoretic, preluarea modelului occidental. Măcinată, însă, de ambiţia originalităţii cu orice preţ, punerea în practică a sfintelor principii a avut de suferit o modificare esenţială: deoarece funcţionarea separată a celor trei puteri în stat poate lesne genera haos într’o ţară lipsită de tradiţie, pentru că factorii decizionali nu se mai înţeleg între ei, s’a ajuns la ideea că situaţia adecvată la condiţiile date este amestecul activ şi constant de sus în jos şi de la dreapta la stânga. Statul este un organism viu, ale cărui elemente se cer riguros coordonate. Să recunoaştem, este un alt mod de a vedea democraţia, care, din toleranţa sistemului, trebuie şi el acceptat.

 Să presupunem că unui judecător i-ar trece prin cap să condamne un membru proeminent al Legislativului pentru o faptă anume. Nu discutăm dacă acesta s’a făcut sau nu vinovat de vreo flagrantă încălcare a legii, căci este lipsit de relevanţă, atâta timp cât imaginea ţării ar avea de suferit. În replică, distinsul legislator decide să dea o lecţie obraznicului judecător şi militează pentru promovarea unei legi care să îngrădească finanţarea bugetară a Justiţiei sau doar raza ei de acţiune. Teoretic, dacă Justiţia are de pierdut, toată ţara are de pierdut (inclusiv Europa, în care dorim să ne încadrăm). În concluzie, judecătorul trebuie să fie nuanţat când aplică legea, de la caz la caz.

 Cineva ar putea ridica următoarea problemă: dacă legislatorul a dat o lege ca ea să fie aplicată, nu-şi desconsideră el rodul muncii dacă ajunge să solicite exact încălcarea ei? Răspunsul se cere şi el nuanţat: depinde de interesul suprem al cetăţeanului în cauză. Decât să fie chinuit cu anchete, percheziţii, interogatorii, bani de avocat, timp pierdut prin sălile de tribunal şi, în ultimă instanţă, să se aleagă după toată această alergătură cu o condamnare, cu sau fără executare, nebun să fii, mormoloc cu spiritul de conservare atrofiat, masochist ori melancolic să nu-ţi pese. Ar fi de dorit, oare, ca asemenea oameni să populeze forul legislativ al ţării? Nu e de dorit ca acolo sus să avem oameni care, în primul rând, să poată deosebi răul de bine şi apoi să şi ştie ce vor? Ba bine că nu!

 După cum am avut deja ocazia să ne minunăm, şi, odată cu noi, şi reprezentanţii corpului diplomatic de la Bucureşti, incoruptibilul Adrian Năstase a fost prins cu mătuşa’n flagrant delict. Atent la suferinţa imaginii publice, inculpatul s’a autosuspendat iute pe o durată limitată din funcţia de partid, păstrând-o pe cea de şef al Camerei Deputaţilor (dar nu din infatuare ori de-al naibii, ci numai ca măsură de prevedere), invitând totodată organele de anchetă să-i facă o vizită de lucru la una din multele sale reşedinţe, pentru a-i stabili oficial nevinovăţia strigătoare la cer. Când organele au vrut să dea curs cerinţei, onestul şi-a amintit brusc că are altă treabă de făcut şi a solicitat o amânare.

 Din funcţia păstrată, cu complicitatea directă ori mascată a unor confraţi din alte partide (PNL, UDMR, PRM şi reprezentantul minorităţilor), Adrian Năstase a reuşit să blocheze intenţia organelor de a-i cerceta averea la domiciliu, pe motive de vicii procedurale, intenţii anticonstituţionale şi măgării care nu se fac. Potrivit interpretărilor forţate ale speculanţilor de partid, pentru o percheziţie la domiciliul şefului Camerei Deputaţilor este nevoie de aprobarea Biroului Permanent al acesteia. Întâmplarea face că organismul respectiv a blocat şi penetrarea posesiei imobiliare din Cornu, trecută preventiv pe numele soţiei. Cu toate acestea, procurorii n’au îndrăznit.

 Pe linia acestor principii de salvgardare individuală, manifestate în Camera Deputaţilor, senatorii au păşit cu curaj pe drumul asfaltat. Înghesuit de multiplele izbucniri prezidenţiale în vederea înlesnirii luptei împotriva corupţiei, Guvernul a emanat o ordonanţă potrivit căreia demnitarii pot fi luaţi la întrebări fără prea multe ocolişuri. Ordonanţa a ajuns la Senat, pentru a fi transformată în lege. Aşa dornici cum îi ştiţi de a eradica flagelul, cu mic, cu mare, dintr’o parte în alta, justiţiari sau nu, parlamentarii au dat de pământ cu ordonanţa, repurtând asupra ei un succes răsunător. În bloc, senatorii PSD (printre care “săracul şi cinstitul” Ion Iliescu, dar şi “prostănacul şi onestul” Mircea Geoană) au votat împotrivă, au absentat nemotivat ori, în cel mai bun caz, s’au abţinut. Senatorii hăhăitorului justiţiar de la PRM (printre care Judex însuşi, dar şi marii patrioţi Ilie Ilaşcu, Gheorghe Funar şi Irina Loghin) au dat şi ei o lovitură mortală corupţiei, prin aceleaşi mijloace.

 Pe lângă legiunile infracţionale ale partidelor ce asigură acum, la rotaţie, opoziţia, au participat în calitate de abţinători sau doar de absenţi în masă şi reprezentanţii partidelor participante la gluma Puterii: UDMR, PD, PNL şi PC. Senatorul pesedist Ion Vasile a declarat că a fost rugat de reprezentanţi ai Puterii să voteze împotrivă sau măcar să se abţină. Ceea ce ei, cu dragă inimă, au şi făcut. Dacă nici acesta nu este un semn al concordiei din sânul elitelor băştinaşe, atunci chiar că nu ştim ce mai vrem de la guvernanţii noştri! Concordie, e adevărat, doar că într’o direcţie greşită, atâta timp cât politicienii susţin că vor să ducă ţara în Europa, iar aceasta se încăpăţânează să ceară extirparea corupţiei dintre obiceiurile naţionale.

 În oricare context lucid, rezultatul votului senatorial ar fi fost lovit de nulitate, din moment ce mulţi dintre sabotori se aflau în poziţie conflictuală cu exercitarea funcţiei. Cum ar fi putut vota în favoarea unei legi care să permită scotocirea la sânge unul ca George Copos, de pildă, care se află în colimatorul organelor de anchetă pentru o serie de nenorociri plasate în afara legii? N’ar fi o inumană invitaţie la schizofrenie?

 Dar cum să se comporte parlamentarii altfel, când însuşi destoinicul şef al statului întoarce placa în funcţie de cum îi sună la ureche? Aflat zilele trecute într’un stat arab, Traian Băsescu i-a poftit pe oamenii de afaceri ai locului să vină în Romania, ţară în care corupţia a fost puternic eliminată. Abia acest îndemn, dacă ni se permite o părere, i-ar putea speria pe afaceriştii în cauză, obişnuiţi cu şpaga precum comunismul cu minciuna. Pe de altă parte, când se află acasă, d-l preşedinte tună şi fulgeră, în special cu bătaie la liberalii premierului Tăriceanu, împotriva grupurilor de interese mafiote. La ora actuală, că tot mi-aţi permis, există temeinice motive să se creadă că domnia sa personal s’ar afla în spatele asalturilor la care este supus Dinu Patriciu, acuzat de o seamă de nelegiuiri.

 După îndepărtarea dictaturii, România a fost condusă de o echipă formată din foşti ofiţeri şi colaboratori ai Securităţii, întovărăşiţi cu o seamă de activişti de partid de rang secund. Orice formaţiune politică, unitate economică ori instituţie bugetară sau privată se afla sub controlul acestora. Cu timpul, obligativitatea apartenenţei la cele două organizaţii s’a diminuat. În faţa dorinţei şi a posibilităţii de îmbogăţire, trecutul negru a pălit. În prezent, peste reţeaua securisto-comunistă se suprapune cea a înalţilor infractori. Nu va mai dura mult şi controlul absolut va fi exercitat de aceştia din urmă, în mare parte provenind din rândurile celor dintâi. Căci cei din urmă vor fi cei dintâi. Şi invers. Doar că ceva mai mulţi.

18 Februarie 2006