O, TEMPORA...

Valerian Stan

Cu televizorul aprins, visam cai verzi, când deodată aud pe cineva tunând: „România este urmărită şi astăzi de blestemul FSN-ului, un balaur cu două capete - PSD şi PD”. Mă uit şi nu-mi cred ochilor: cuvintele fuseseră rostite de nimeni altul decât Dan Voiculescu, de la tribuna Congresului partidului său.

Aşadar aici am ajuns, ca la un deceniu de la dispariţia lui Corneliu Coposu un asemenea adevăr să-l mai auzim spus numai acum. Şi tocmai de Dan Voiculescu.

Dar urmaşii lui Maniu şi Coposu unde sunt? Unde au fost şi ce fac ei de atâta amar de vreme? După ce a murit Coposu, Ion Diaconescu s-a predat cu partid cu tot Securităţii. Şantajat cu ce păcate grele? Ce păcate ori slăbiciuni lumeşti i-au făcut pe Andrei Marga şi Victor Ciorbea să abandoneze şi ei partidul?

Cu alte treburi decât politice, în ultimul an am trecut de câteva ori pe la sediul partidului. O tristeţe sfâşietoare! Din tablourile de pe pereţi, Maniu, Mihalache şi Coposu se uită înmărmuriţi la pustiul care le-a înghiţit partidul. Din august 2004, de când preşedinte a devenit Gheorghe Ciuhandu, PNŢCD e mai absent ca niciodată. Una din rarele ocazii în care s-a mai vorbit despre el a fost cea în care actualul preşedinte şi colaboratorii săi de la Timişoara s-au încăpăţânat să renunţe la denumirea partidului. Pentru ca, ulterior, când justiţia a fost sesizată asupra iregularităţilor statutare, să anunţe că intenţionează să renunţe la renunţare.

Azi, partidul nu mai apare nici măcar în sondajele de opinie, fiind creditat cu mai puţin de 1% din intenţiile de vot. Şi totuşi, nimeni nu face nimic. Pasivitatea lui Gheorghe Ciuhandu şi a colaboratorilor lui mă face deja să mă întreb dacă nu cumva oamenii aceştia sunt şi rău intenţionaţi. Dar nu doar pasivitatea lor te umple de uimire. În urmă cu mai multe săptămâni, Gheorghe Ciuhandu şi Marian Miluţ (preşedintele Comitetului Naţional de Conducere) au anunţat pe rând „negocieri” cu câţiva parlamentari aleşi pe listele PRM, respectiv cu Gigi Becali – cel din urmă a răspuns că, da, „primeşte onorat” să vină în PNŢCD, dar că vrea ca „preşedinte să fiu io”. Când nimic nu rămăsese clar cu amintitele „negocieri”, d-l Ciuhandu a mai dat lumii o veste: Ioan Talpeş va deveni ţărănist.

Cum adică - s-au întrebat mulţi – Talpeş ţărănist? La care Ciuhandu a răspuns cu nişte bâlbâieli dintre cele care au adus acest partid la dezastrul de azi. Singurul lucru mai clar a fost că Talpeş ar avea o „relaţie specială” cu cancelarul german Angela Merkel şi că asta o să ajute foarte tare partidul. Fapt e că peste o zi sau două Ciuhandu şi Talpeş au avut la Berlin o întâlnire cu cancelarul creştin-democrat. Ceea ce, să nu se îndoiască nimeni, îi va aduce fostului colaborator al lui Ion Iliescu legitimaţia de ţărănist. Chit că ştim cu toţii că la cancelarul nemţilor, la Casa Albă sau la Papa de la Roma important nu e să intri, ci să ieşi cu ce ai vrea. Or, în cazul de faţă, mă tem că d-l Ciuhandu şi partidul domniei se vor alege doar cu praful de pe tobă. În plus, e foarte probabil ca creştin-democraţii europeni să se fi lămurit definitiv cam de ce sunt în stare urmaşii lui Copsu dacă au ajuns să le facă lobby un personaj ca Talpeş.

Talpeş şi-a explicat dorinţa de a intra în PNŢCD prin, citez, „tradiţia ţărănistă a familiei mele”. Părinţii mei, a spus el, au fost ţărănişti iar eu de când mă ştiu am simpatii ţărăniste, pentru care înainte de 1989 era să fiu dat afară din armată. Asta da impostură! Dacă mai e cineva care nu ştie, atât înainte cât şi după 1989 acest individ a deţinut poziţii dintre cele mai incompatibile cu opţiunile anticomuniste şi ţărăniste. Înainte de 1989 a fost un colaborator apropiat al generalului satrap Ilie Ceauşescu, iar după – consilierul preşedintelui Iliescu, inclusiv în anii cei mai negri ai mandatului acestui bolşevic îmbătrânit în rele. Între 1992 şi 1997 a fost director al SIE. Mai e nevoie, d-le Ciuhandu, să vă spun eu cam ce dosar trebuia să ai pentru ca sistemul să-ţi dea pe mână a doua agentură securistă a ţării? Mai e nevoie, d-le Ciuhandu, să vă aduc eu aminte că Talpeş nu a răspuns niciodată acuzaţiilor că a fost ofiţer de Securitate? Vrând să apere impostura acestui individ, colaboratorul dvs, Viorel Sasca, un personaj tragic dacă n-ar fi comic, l-a comparat pe Talpeş cu Saul pe drumul Damascului. Dvs, vă întreb, nu sunteţi în stare să apăraţi PNŢCD nici măcar de ridicol? Dar, în definitiv, ce-mi pierd eu timpul cu asemenea interogaţii când devine tot mai clar că prea puţin vă pasă, dvs şi colegilor dvs, de destinul acestui partid.

Când am aflat că Talpeş o să facă cerere să intre în PNŢCD mă gândisem că i se va cere să clarifice inclusiv numeroasele acuzaţii de corupţie care i s-au adus de-a lungul anilor (dosarele Omar Hayssam şi Matser-Tender – ca să dau doar aceste exemple). Dar ce clarificări să-i ceară d-l Ciuhandu lui Talpeş când el însuşi, fiul, soţia şi colegii ţărănişti de la Primăria Timişoara au devenit în ultimii ani material didactic pentru ziariştii de investigaţii. Numai pentru că nu vreau să-mi plictisesc cititorii mă limitez la doar câteva titluri din presă, referindu-se toate la afaceri mai mult decât dubioase cu banii Primăriei: „Ţărăniştii prosperă pe net” (Cotidianul, 2 februarie 2006); „Ciuhandu jr face afaceri în numele tatălui” (Jurnalul naţional, 27 august 2005); „Primăria Timişoara a plătit peste 400.000 de euro unei firme, fără licitaţie” (Bănăţeanul, 25 aprilie 2005); „Avize pentru Ciuhandu jr de la tatăl-primar şi asociatul-consilier” (Cotidianul, 28 septembrie 2005); „Clubul afaceriştilor creştin-democraţi” (Evenimentul zilei, 3 februarie 2006).

Cine se uită atent la ce păţeşte PNL, guvernând „împreună” cu PD-iştii lui Băsescu şi avându-i în opoziţie pe PSD-iştii lui Iliescu, are destule motive să se teamă că în scurt timp partidul Brătienilor o va lua şi el pe urmele ţărăniştilor. Felul în care PD-iştii lui Băsescu urmăresc să desfiinţeze PNL, insistând până la exasperare pentru „fuziunea” celor două partide, mi se pare tipic pentru strategiile puse la cale în laboratoarele Securităţii. Că distrugerea partidelor istorice a fost, după 1989, un obiectiv major al Sistemului securisto-comunist, întrupat în FSN, ne-a fost clar dintotdeauna; ce avea să se înţeleagă puţin mai târziu a fost că acelaşi lucru şi l-au dorit şi alţii, de pe la noi sau de aiurea, care nu puteau să ierte celor două partide naţionalismul şi patriotismul lor. În asemenea condiţii îi era oricui clar că supravieţuirea PNŢCD nu va fi deloc un lucru simplu. Şi totuşi, mie unuia mi-ar fi fost greu să cred că vom ajunge să vedem ce vedem astăzi. Că unul ca Dan Voiculescu e singurul care mai vorbeşte despre „blestemul FSN-ist” iar Talpeş singurul care mai poate salva de la pieire partidul lui Maniu. Doamne, ce timpuri mai trăim...Aşadar, Adrian Năstase a fost pus, oficial, sub acuzare. Ştiu eu ce să zic? Să văd deja în asta un semn bun, risc să am parte de încă o deziluzie. Să-mi refuz orice speranţă, mă tem că un alt prilej n-o să mai am.

Dar de ce privesc eu cu prudenţă punerea sub acuzare a fostului prim-ministru? Întâi pentru că mai tot ce s-a întâmplat în ultimii zece ani în România invită la prudenţă. Apoi pentru că „dosarul Zambaccian” e de-a dreptul derizoriu pe lângă celelalte în care ar trebui cercetat Adrian Năstase. În povestea terenului şi imobilului din Zambaccian 16 vorbim de sume de ordinul câtorva sute de mii de dolari. Ceea ce, să fim serioşi, e o glumă pe lângă jaful pe care partidul lui Năstase şi Iliescu l-a patronat mai ales în cele două guvernări de până acum. Sigur că da, de undeva trebuie început. Însă dacă lucrurile se vor opri aici – după ce au început, iată, numai sub ameninţarea neprimirii în UE – mare lucru n-am făcut.

Punerea sub acuzare a unui fost prim-ministru – dar şi preşedinte în exerciţiu al Camerei Deputaţilor! - pare că vrea să ne spună că, în sfârşit, în România există voinţa politică necesară restabilirii unei legalităţi atât de mult călcată în picioare în ultimul deceniu. Pare de asemenea să ne spună că Justiţia şi-a recăpătat statutul pe care nu l-a avut timp de un deceniu. Însă dacă lucrurile stau cu adevărat aşa, atunci Adrian Năstase şi cei alături de care s-a aflat la guvernare atâţia ani vor trebui să răspună nu numai pentru afacerea Zambaccian. Cei 2 ani şi jumătate de închisoare pe care Gabriel Bivolaru îi va face pentru că a furat 50 de milioane de dolari de la o bancă de stat nu sunt deloc un act de justiţie. O cercetare cu adevărat serioasă va trebui să clarifice inclusiv unde a ajuns această mare sumă de bani. Şi dacă a fost chiar o întâmplare că Adrian Năstase s-a pus în fruntea comandoului cu care mai marii partidului şi-au însoţit colegul la Parchet, unde fusese convocat pentru cercetări (poate că procurorilor le-ar fi de folos să nu uite că Bivolaru a fost implicat şi în afacerea Zambaccian). Sau povestea rafinăriei RAFO, jefuită de grupul colegului Iacubov de aproape 1 miliard de dolari. Cum de a fost posibil aşa ceva, unde sunt banii, câţi au ajuns la partid şi câţi în conturile liderilor săi – iată întrebări care aşteaptă şi ele, nerăbdătoare, răspunsul Justiţiei. Dar lista marilor scandaluri de corupţie de care au fost legate numele lui Adrian Năstase şi ale tovarăşilor lui e greu de epuizat aici. Însă o justiţie cu adevărat independentă ar avea obligaţia să o facă negreşit.

Dar cum să nu te temi că totul ar putea să fie iarăşi o farsă când îi vezi pe oamenii politici ce fac. Cu puţine zile înainte să fie convocat la Parchet, Adrian Năstase s-a „autosuspendat” din funcţia de preşedinte executiv al PSD, însă nu şi din cea de preşedinte al Camerei Deputaţilor, unde partidul l-a „susţinut în continuare necondiţionat”. L-am auzit cu urechile mele pe preşedintele PSD Mircea Geoană că retragerea lui Năstase din funcţia de la partid „permite PSD să evite problemele de imagine şi de funcţionalitate”. Dar, întreb, pentru acest filfizon cu pretenţii de om politic, „imaginea şi funcţionalitatea” Parlamentului nu contează? Bineînţeles că nu contează! Aşa cum nu contează, am văzut deja, nici pentru preşedintele Băsescu şi colegii de la guvernare, care n-au mişcat un deget ca Năstase să fie revocat de la şefia Camerei Deputaţilor. Probabil că primul-ministru Tăriceanu şi preşedintele Băsescu se pun şi ei în pielea lui Năstase şi nu prea le dă mâna să-i ceară să renunţe la înalta demnitate, ştiind bine că ei înşişi au dosare groase la Parchet. Aşa că oricine poate să-şi imagineze cam cât entuziasm trebuie să aibă procurorul care se ocupă de dosarul celui de-al treilea om în stat. Cât despre faptul că, joia trecută, parlamentarii PD şi PNL au respins cot la cot cu cei din PSD Legea de înfiinţare a Departamentului Naţional Anticorupţie, ce poţi să mai zici?

Dar apropo de Traian Băsescu şi de angajarea lui, de care se face atâta caz, în lupta împotriva corupţiei. Eu unul rămân în continuare la părerea că Traian Băsescu şi colegii săi PD-işti sunt tot una cu Iliescu, Năstase, Hrebenciuc şi toţi ceilalţi care, dimpreună, se trag din FSN-ul comunisto-securist. „Bătălia pe viaţă şi pe moarte” dintre Băsescu şi Năstase, dintre PD şi PSD nu-i nici ea decât o poveste de adormit copiii. Să dea Dumnezeu să mă înşel eu, dar atât timp cât Traian Băsescu şi PD vor fi la putere, Adrian Năstase şi cei din PSD nu vor răspunde pentru ceea ce au făcut. După cum nici Băsescu şi ai lui nu vor păţi nimic cât ceilalţi vor avea puterea.

Dar altceva voiam să spun despre Băsescu, mai exact despre lipsa lui de credibilitate. Cu scopul clar de a mai câştiga în popularitate, el a reluat recent acuzaţiile la adresa Guvernului. Atrag atenţia Guvernului, a spus el, că s-a ajuns ca unele hotărâri şi ordonanţe să fie adoptate în beneficiul „grupurilor de interese” şi al afacerilor unor politicieni. În aceeaşi zi el a tunat şi fulgerat împotriva ministrului liberal al Sănătăţii, care întârziase să execute hotărârea judecătorească de repunere în funcţie a doctorului Oprescu de la Municipal. „Mă uitam la jalnica reacţie”, declara el, „la refuzul de punere în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti. Dacă un membru al Guvernului încearcă să nu pună în aplicare o hotărâre judecătorească, ce putem cere, ca respect, unui om de rând?” Teoretic, totul e sublim. Practic, însă, o demagogie de doi bani. Care m-a silit să-i aduc aminte preşedintelui că în anii în care era ministru făcea şi el exact aceleaşi lucruri.

În decembrie 1996, la puţine zile după ce a preluat conducerea Ministerului Transporturilor, Traian Băsescu l-a destituit pe directorul general al Direcţiei de Control a Ministerului, Gabriel Ştefănescu (care, în anii din urmă, încercase să clarifice implicarea lui Traian Băsescu în dosarul „Flota”). Gabriel Ştefănescu s-a adresat justiţiei, care, printr-o sentinţă definitivă şi executorie, l-a obligat pe ministru să anuleze ordinul de destituire, să-l repună în funcţie pe director şi să-i plăteasca daune materiale şi salariul nerealizat ca urmare a măsurii abuzive. Ce a făcut ministrul Băsescu – preşedintele moralist de azi? Nu a pus niciodată în aplicare respectiva sentinţă. Mai mult, el a exprimat public, în repetate rânduri, acest refuz explicit şi ferm. Redau un citat din ziarul „Adevărul” din 29 mai 2000: „Întrebat de ce nu respectă o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, Traian Băsescu a bătut cu pumnul în masă şi a declarat în stilu-i caracteristic: Îmi asum această răspundere. Bună ziua!” Cum era şi normal, fostul subaltern al lui Băsescu nu a lăsat lucrurile aşa, iar astăzi România este pe punctul de a fi condamnată, în acest dosar, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Legat de interesele private promovate prin ordonanţe de Guvern, în anul 1994, ca parlamentar, Traian Băsescu a beneficiat, pentru afacerile familiei sale, de un credit de 200 de mii de dolari, în condiţii preferenţiale, de la o bancă de stat, Banca Agricolă. În 1997, când a ajuns ministru, el a încercat să-şi şteargă datoriile către bancă printr-o Ordonanţă de urgenţă (nr 43), care trecea mai multe asemenea datorii la categoria „pierderi”. Ca să ascundă conflictul de interese flagrant în care unul dintre membrii săi se afla, Guvernul a hotărât ca Anexa la Ordonanţă (cuprinzând lista societăţilor comerciale) să nu se publice în Monitorul Oficial, încălcând astfel dispoziţiile constituţionale, care stabilesc că de la publicare se exceptează numai „hotărârile cu caracter militar”.

Aşadar, iată, am putea conchide că bine e să faci ce zice, şi nu ce face preşedintele. Dar problemele de credibilitate ale lui Traian Băsescu ţin nu doar de trecut, dar şi de prezent. Şansele ca lupta împotriva corupţiei să devină altceva decât farsa de care am avut parte până acum depind inclusiv de măsura în care şeful statului e dispus el însuşi să-şi asume responsabilităţile care-i revin pentru că s-a ajuns la situaţia de astăzi. În momentul de faţă preşedintele este singurul demnitar căruia Constituţia îi conferă imunitate, imunitate de care Traian Băsescu se foloseşte pentru a nu se prezenta în faţa justiţiei - dosarele Flota/Petromin, casa din Ştefan Mihăileanu etc. Ori, dacă şeful statului a ales să proclame lupta împotriva corupţiei drept un „obiectiv de interes naţional major”, atunci el însuşi ar trebui să nu ezite să se pună la dispoziţia justiţiei pentru clarificările necesare. Din păcate, însă, sunt deja destule semne că Traian Băsescu nu va face aşa ceva.

Mulţumită abilităţii actualului preşedinte, în istoria de după 1989 a rămas definitiv consemnat că în anul 1996 Traian Băsescu a renunţat la imunitatea parlamentară şi s-a pus la dispoziţia Parchetului în dosarul Flota, şi că Parchetul l-a găsit nevinovat. Ori adevărul adevărat e fix ca în bancurile cu Radio Erevan. Aşa cum cred că am mai scris odată, adevărul e că, prin ‘94 sau ’95, o comisie parlamentară şi de Departamentul de Control al Guvernului au făcut nişte verificări, rămase însă nefinalizate şi destul de confuze, şi fără ca Parchetul să fi fost sesizat în vreun fel. Pentru că în presă se făcuse ceva caz de câteva dintre constatările care îl vizau, când mai rămăsese destul de puţin pănă la alegerile din toamna lui 1996, Traian Băsescu a „renunţat la imunitatea parlamentară şi s-a pus la dispoziţia Parchetului”. Parchet care, însă, în acei ani n-a avut niciodată pe rol dosarul Flota/Petromin, aşa cum rezultă inclusiv din scrisoarea nr 13 din 16 mai 2003 pe care Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie mi-a trimis-o atunci când am cerut informaţii despre acest caz. Prin urmare, dată fiind poziţia actuală a lui Traian Băsescu, eu cred că el are o ocazie cât se poate de bună ca să asume, la modul real şi nu simulând doar, un gest infinit mai necesar azi decât în anii în care era un simplu parlamentar. Şi apoi, dacă chiar e adevărat ceea ce ne-a repetat de atâtea ori, că Parchetul l-a găsit nevinovat în dosarul Flota, nu văd de ce Traian Băsescu ar ezita să dea justiţiei explicaţiile care îi sunt cerute. Se îndoieşte cineva că un asemenea gest ar conta enorm pentru credibilitatea preşedintelui şi pentru succesul, atât de mult aşteptat, în lupta împotriva corupţiei?