ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI PRIN MINCIUNĂ

Liviu Cangeopol

Recent, după mai bine de 16 ani de promisiuni aprinse şi zbateri pe uscat, a fost luată decizia de a se pune în practică înfiinţarea unui organism de hăituire, depistare şi dare în vileag a infracţiunilor încălcătoare de drepturi ale omului în regim comunist de lagăr valah. Unitatea de luptă va purta numele de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Potrivit unei notiţe de presă, acesta “va investiga şi va identifica crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, având obligaţia de a sesiza instituţiile statului.” Fiind vorba despre un ciubuc guvernamental, a căzut în sarcina Executivului să numească aluatul Consiliului conducător, care va fi compus din următorii: Doina Cornea, Elvira Bianu, Petre Mihai Băcanu, Dennis Deletant, Constantin Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Radu Ioanid, Gabriel Liiceanu, Marius Oprea, Cristian Pârvulescu şi Andrei Pleşu.

De la prima vedere, un observator grevat de prejudecăţi şi mânat de viciul comparaţiei ar fi tentat să creadă că IICCR nu este altceva decât mătuşa mai tânără a CNSAS, instituţia care, în loc să-i demaşte pe ofiţerii şi colaboratorii securişti, s’a transformat în pavăză albastră. Numele lui Marius Oprea, desemnat să conducă noua instituţie, ar trebui să asigure garanţia onestităţii. Oricum, în comparaţie cu Gheorghe Onişoru, pare plin de calităţi. Demn de sesizat este că tot liberalii sunt cei care, după ce şi-au arătat mâna bună în numirea căpeteniei de la CNSAS, îşi asumă responsabilitatea recidivei.

Întrebare: partidele făţiş comuniste n’ar fi avut nici un interes, teoretic pălăvrăgind, să moşească o astfel de instituţie. Paranteză: de proaste, căci uite ce bine a funcţionat cacealmaua CNSAS! Altă întrebare: ce-au păzit “primul preşedinte cu adevărat democrat al românilor” (cum a fost denumit Emil Constantinescu de către Doina Cornea, această Zoe Dumitrescu-Buşulenga a postcomunismului) şi bravii lui ţărănişti, de n’au fost capabili să înfiinţeze ei, în mandatul inter-iliescian pe care l-au avut pe mână, o astfel de instituţie? Răspuns: eforturile depuse pentru distrugerea proiectului legii de demascare a oamenilor Securităţii i-au lăsat complet epuizaţi (mulţi erau săriţi bine de 70 de primăveri!), iar experimentul CNSAS nu făcuse încă dovada eficienţei pe linia misiunii de a conspira la loc şi puţinul scăpat la lumină.

Până vom trece la alte aspecte, să aruncăm o privire superficială pe lista celor desemnaţi să păstorească noul organism. Cum se întâmplă adesea, omiterile flagrante iscă discuţii asupra oportunităţii celor aleşi şi chiar a seriozităţii proiectului. În primul rând, consider că e legitim să ne întrebăm cum de numele lui Paul Goma (probabil că nouă din zece români l-ar fi numit automat în fruntea Institutului) nu se află printre membrii Consiliului IICCR? N’a fost el îndeajuns de disident anticomunist? N’a dovedit el suficient, prin zecile de cărţi şi studii efectuate pe marginea crimelor comuniste, că ar fi documentat? Înverşunarea cu care nu a slăbit o clipă strânsoarea gâtlejului torţionar în care a sărit acum mai bine de 30 de ani nu e ea dovada dorinţei de a depista, demasca şi a sesiza până în pânzele albe crimele comuniste?

Paul Goma este el însuşi un institut de demascare a ororilor roşii, care a funcţionat ireproşabil zeci de ani. A-l fi numit în Consiliul IICCR ar fi fost un semn că noua instituţie îşi va lua în serios menirea, iar truda lui titanică ar fi primit, în sfârşit, recunoaşterea oficială meritată. Acum, prin agresiva, abuziva sa omitere, e o chestiune de onoare, pur şi simplu, ca oricare din membrii desemnaţi de Cabinetul Tăriceanu în Consiliul IICCR să demisioneze în semn de protest.

Două pricini tehnice ar fi putut sta la baza deciziei de a nu-l fi numit pe Paul Goma în capul listei: vârsta şi domiciliul. Paul Goma a împlinit de curând 70 de ani şi locuieşte la Paris. Cel puţin doi dintre membrii Consiliului IICCR sunt mai în etate decât Paul Goma (Doina Cornea şi Constantin Ticu Dumitrescu), iar cel puţin trei (Elvira Bianu, Denis Deletant şi Radu Ioanid) au rezidenţe permanente peste hotare. Şi atunci?

O altă absenţă de prestigiu este cea a lui Vladimir Tismăneanu, considerat în unanimitate drept cel mai important istoric al comunismului românesc. De ce a fost preferat Dennis Deletant, un străin, şi nu Vladimir Tismăneanu trebuie, probabil, căutat în sacoşa de mofturi a d-lui premier. Dar unde este Dan Petrescu, unul dintre cei mai radicali luptători anti-comunişti, a cărui carte (la scrierea căreia a participat, cu modestele-i puteri, şi subsemnatul) este una dintre puţinele mărturii directe ale abuzurilor comuniste, scrisă atunci, sub teroare, difuzată parţial de Vocea Americii şi publicată în Statele Unite în timp ce demenţa dictaturii ceauşiste atingea apogeul? Dan Petrescu, cel care a lansat un apel de nealegere a lui Nicolae Ceauşescu în fruntea PCR, cu ocazia Congresului al XIV-lea? De ce a fost preferat Petre Mihai Băcanu, artizanul scufundării celui mai important cotidian românesc de după evenimentele decembriste, un individ mai degrabă mediocru?

Printre membrii Consiliului IICCR figurează nume cunoscute de aprigi disidenţi, care-l implorau pe dictator cu lacrimi în ochi şi glas cumpătat să nu mai facă lucruri necuvenite cu poporul. Din păcate, Doina Cornea a ajuns o bătrânică senilă şi moale ca o pernă de harem turcesc. La cei 77 de ani ai săi e de presupus că a uitat multe din crimele comise împotriva ei personal, darămite să mai fie în stare a le dibui pe ale altora! Eficienţa ei va tinde constant spre valoarea zero. Dacă numirea ei a fost făcută în dorul prestigiului, ne întoarcem iar către marele absent: unde e Paul Goma?

Dacă Doina Cornea a fost numită de faţadă, la ce-a mai fost nevoie de Constantin Ticu Dumitrescu, care, la cei 78 de ani ai săi (la vârsta asta, medicii sunt opriţi de mult să-şi mai practice meseria), este propus de liberali să ia în sarcină şi conducerea CNSAS, după ce măgăroiul troian va fi debarcat prin atriţie contractuală? Tot pentru prestigiu? Care sunt calităţile care au constituit izvorul deciziei de a-l numi pe Radu Ioanid? Că dă bine să expunem în vitrină un evreu expert în problemele Holocaustului? Ce caută printre membrii Consiliului IICCR Andrei Pleşu, prezent în anii din urmă, precum partidul comunist din lirica beniuciană, în toate? Abia ce s’a smuls, pe caz de boală, din funcţia de consilier prezidenţial. La câte funcţii ocupă în societate, nu va fi copleşit de una în plus (mai exigentă ca toate)?

Să nu evităm ridicolul cu orice preţ şi nă ne lăsăm purtaţi pentru câteva momente de aripile celei mai îndrăzneţe imaginaţii: IICCR va funcţiona impecabil şi va reuşi să investigheze, să identifice şi să sesizeze instituţiile competente în timp record (pentru a mai prinde în viaţă măcar câţiva răufăcători) crimele omenoasei orânduiri. Exemplu: ce se va întâmpla dacă, în luna Aprilie, IICCR va trimite Procuraturii un dosar din care să reiasă că Ion Iliescu a anchetat şi a recomandat exmatricularea din facultate şi trimiterea la închisoare a unui număr de studenţi care au manifestat entuziasm în faţa scurtei victorii a contrarevoluţiei ungare din 1956? Va fi chemat la anchetă? Interogat? Pus sub arest? Trimis în instanţă? S’a născut deja judecătorul care să-l condamne? Să mai aşteptăm?

Când valul dezvăluirilor va ajunge la ultimul cincinal comunist, câţi dintre cei responsabili vor mai fi în viaţă? În baza căror legi vor fi ei judecaţi? Când se va face deplină lumină asupra definiţiilor “crimei”, “abuzului” ori a “încălcării drepturilor omului”? Gheorghe Onişoru a cerut suplimentarea precizărilor privind termenii de “colaborator” şi “agent” după ce CNSAS funcţionase în gol mai bine de 5 ani!

La urma urmei, care este rostul IICCR? Ne întoarcem la notiţa de ziar: “Institutul va investiga şi va identifica crimele, abuzurile şi încălcările drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România, având obligaţia de a sesiza instituţiile statului.” Instituţiile statului, care nu se pot sesiza din oficiu, pentru că majoritatea celor împuterniciţi s’ar încadra instantaneu măcar în pătura largă a complicităţii la crimele comuniste.

Măsura vine târziu şi încă din start este aplicată prost. Ar fi avut urmări benefice materiale imense dacă ar fi fost luată imediat după căderea dictaturii, deoarece n’ar fi permis fostelor slugi comuniste accesul la funcţiile din care au furat miliarde de dolari, ruinând ţara în folos personal. Azi, însă, n’ar mai avea decât rostul unui beneficiu moral. E mult, e puţin? E de ajuns? Să fie toată tevatura doar o cacealma – a câta? – prin care nu se urmăreşte decât închiderea gurii şi îmbrobodirea minţii? O albire a celor asupra cărora planează susăiciuni? O măsură populistă la umbra căreia oamenii Puterii să fure nestingheriţi? Din toate câte puţin?

Răspunsul şi-l dă fiecare în parte, atâta timp cât, ca societate, am încetat de mult să mai însemnăm ceva.

10 Februarie 2006