BOTGROS REUNIFICĂ BASARABIA CU ROMÂNIA

Andrei Vartic

Deşi opinia publică de la Chişinau şi Bucureşti aruncă săgeţi necruţătoare în politicieni (şi bine face), iată că nu lor le-a dăruit bunul Dumnezeu acest destin de glorie anume după anul 2000 – reunificarea Basarabiei cu România. Ci genialului muzician Nicolae Botgros, fondatorul şi conducătorul “Lăutarilor”, orchestra declarată duminica trecută la Televiziunea Română de tot bomondul muzical românesc, drept “cea mai bună orchestră de muzică populară romanească”. Dacă basarabenii nu ar fi români până în măduva oaselor, cum s-ar fi putut întâmpla o asemenea minune? Nu s-ar fi putut întâmpla. Dacă întreaga Românie nu ar fi avut nevoie de geniul muzical basarabean, Nicolae Botgros şi “Lăutarii” lui nu ar fi cucerit şi inima poporului român, şi mintea celor mai buni specialişti în domeniul muzicii. De fapt, şi trebuie să înţelegem bine lucrul acesta, meritul lui Nicolae Botgros şi al orchestrei sale, nu este unul singular, de excepţie sau întâmplător. Putea să aibă Basarabia un milion de muzicieni geniali, dar dacă “Lăutarii” nu ar fi avut substrat românesc în genele lor, dacă nu ar fi învăţat tradiţia muzicală românească în colbul drumului şi pe prispa casei părinteşti, în veci nu mai cântau atât de fantastic tot repertoriul de cântec popular românesc. Nicolae Botgros nu ar fi devenit ce este dacă Basarabia nu cânta la fiece colţ de masa curat şi adânc româneşte doina şi cântecul de dor. Fiindcă doina şi cântecul de dor, sau cântecul ciocârliei, sau cel al frunzei, nu se învaţă nici la liceu, nici la Academie, fie aceste şcoli ale Franţei, Rusiei sau Marii Britanii. Nicolae Botgros nu ar fi devenit unul din cei mai mari artişti pe care îi are la ora actuală poporul roman dacă toţi basarabenii nu ar fi jucat atât de magnific la petreceri jocurile cele strămoşeşti (ca la Brânzeni, Danceni sau Bădicu Moldovenesc), dacă nu ar fi orânduit, în pofida tuturor relelor imperiale, rasiale, totalitariste şi comuniste obiceiurile familiare şi tradiţiile anului aşa cum au fost moştenite de la strămoşi. “Lăutarii” s-au născut şi au devenit fiindcă fiece comună basarabeană are un taraf lăutăresc, fiindcă fiece sat sau cătun are câţiva muzicieni foarte talentaţi care fac veselie românească la sărbatori. şi, în fine, fenomenul lăutăresc basarabean, mai românesc în Basarabia decât în multe zone ale ţării, nu ar fi atât de impresionat dacă Basarabia nu ar avea şi alte excepţionale orchestre de muzică populară - “Fluieraş”, “Folclor”, “Tălăncuţa”, orchestra ansamblului de jocuri populare “Joc”, cea a Academiei de muzică, teatru şi arte plastice, a liceelor şi colegiilor de muzică, cele ale lui George Târţău, Eugeniu Ureche, Tamarei Cioban, Sergiu Lunchevici, Nicolae Sulac, Mariei Drăgan, Zinaidei Julea, Mihai Ciobanu, Vasile Iovu, Mariei Iliuţ, Nicolae Hlib, Vasile Goia, Tudor Ungureanu, Petre Dascăl etc, etc.

La începutul anului 2006, când a venit o aniversare omenească a marelui viorist si dirijor Nicolae Botgros, geniul românesc se manifesta puternic în Basarabia anume sub forma lui cea mai veche, cea mai adâncă, cea a muzicii populare. Recunoscut de tot neamul romanesc, acest geniu realizează anume acum actul reunirii paşnice a Basarabiei cu Patria si cine s-ar putea împotrivi acestui act venit de la sinele nostru cel mai adanc? Cine poate tăgădui că noi, românii din Basarabia, avem altă Patrie decât aceea care l-a recunoscut pe pământeanul nostru Nicolae Botgros drept unul din cei mai mari artişti ai săi? Pe acelaşi fagas, al muzicii, basarabenii de la “O-Zone” au devenit cea mai vestită formaţie muzicală româneasca în lume. Succesele anume în România a etnorockului românesc basarabean, accentuăm, basarabean, de la “Zdob si Zdup” sau al celor de la „Millenium” (cât de excepţionali au fost în concertul de duminică al lui Pavel Stratan!), „Transbalcanica”, „Planeta Moldova” sau, cele de la 1989-91ale lui Ion şi Doina Aldea-Teodorovici demonstrează şi cât de universale sunt substraturile muzicii romaneşti, dar şi cât de ale tuturor românilor sunt armoniile şi ritmurile basarabene. Iar verbele în dialect ale lui Pavel Stratan, aplaudate pănă la frenezie mai ales în România, unde a şi vândut cele mai multe CD-uri pe care le-a vândut vreodată un artist român, pun degetul nu numai pe rana sufletului basarabean, ci şi pe cea a întregului popor român. Fiindcă eroul liric al lui Pavel Stratan cântă nu doar prăpastia alcoolică sau de ignoranţă a Basarabiei, ci a întregii Românii, a acelei Românii care îşi ţopăie pe la televiziuni cântecul şi jocul popular cu fete goale şi cu pseudo-muzicieni de manică. Fie că e vorba de necruţătorul „Eu beu”, în mrejele căruia au căzut nu doar ţăranii, ci şi academicienii, şi prezidenţii, şi oamenii de afaceri, sau de hamletianul „Asara l-am jisat pe tata”, sau de sublimul, după opinia noastră, „Copacul vieţii” („cad frunzele/ una câte una/ da printre frunze/ cu cât mai multe cad/ cu-atât/ mai clar se vede Luna”) Pavel Stratan este floarea din prăpastia în care poate să cadă întregul neam românesc. Iar despre această prăpastie orice artist este obligat să cânte anume cu vocea eroului timpului său până se va ilumina şi ultimul degenerat al satului, târgului şi României.

Artiştii români din Basarabia demonstrează anume în aceste zile că dreptul Basarabiei de a se reuni cu Romania nu mai depinde de voinţa spărieţilor politicieni care s-au născut şi pe malul Dâmboviţei, şi pe cel al Bâcului după anul de graţie 1989. La fel cum în secolul XIX basarabeanul Alecu Russo bătea clopotul unirii principatelor descoperind “Mioriţa” şi scriind “Cântarea României”, la fel şi la începutul anului 2006 muzicienii basarabeni ai genialului Nicolae Botgros, deveniţi cei mai buni muzicieni ai neamului românesc, reunifică prin cântecul popular întregul neam romanesc.