”HOMO RES SACRA HOMINI”

Valerian Stan

De situaţia deplorabilă din instituţiile psihiatrice din România era conştientă mai toată lumea, de mult timp. În ultimii doi sau trei ani în care am lucrat la Comitetul Helsinki Român, au fost destule ocaziile în care, împreună cu colegii de acolo, ne promiteam că luna viitoare, sau cel mai târziu peste câteva luni, vom ajunge şi în aceste spitale. Şi totuşi, de fiecare dată ceva neprevăzut ne-a deturnat de la intenţiile noastre. Pentru ca în cele din urmă totul să rămână ce a fost la început – un plan sublim.

La fel de conştiente de gravitatea situaţiei erau şi autorităţile. Stând odată de vorbă cu cineva din Ministerul Sănătăţii, am avut însă sentimentul că aud din nou povestea drobului de sare. Cel cu care vorbeam îmi spunea că problemele sunt „aproape insolubile” din cauza numărului lor mare şi a dificultăţilor pe care rezolvarea lor le ridică. O soluţie poate fi găsită numai pe „termen lung”, insista respectivul. Nu l-am mai întrebat cam ce-ar putea să însemne „pe termen lung” pentru Guvern pentru că nu eram chiar un neiniţiat, care să nu-şi dea seama cam la ce se poate aştepta. Mai trebuie să spun şi că discuţia avea loc într-unul din anii în care rapoartele de ţară ale Bruxellesului rezolvau problema dramatică a acestor spitale cu o frază sau două, spunând în esenţă că... ar mai trebui făcut câte ceva.

Cam aşa s-a ajuns ca până în toamna lui 2003 aproape nimeni să nu vorbească despre aceste lucruri. În noiembrie 2003, tânăra echipă a Centrului de Resurse Juridice, organizată de Renate Weber, a început să intre în aceste instituţii.

Spitalul de la Poiana Mare a fost vizitat printre primele, în a doua parte a lunii februarie 2004. Deşi nimeni nu se aştepta la nimic bun, constatările CRJ au întrecut orice aşteptări. De la începutul anului (în nici două luni, deci) în Spital muriseră – „de foame şi de frig” - 17 oameni; din cauze asemănătoare pe parcursul lui 2003 muriseră alţi 84 de pacienţi. Cum se ştie, în anii regimului Ceauşescu Spitalul era un loc în care dizidenţii erau internaţi şi reţinuţi împotriva voinţei lor. După 1989, condiţiile inumane de trai şi lipsa tratamentelor medicale adecvate au devenit reprezentative pentru situaţia tragică în care se găsesc miile de oameni cu boli mintale internaţi în aproape toate cele peste 40 de instituţii de acest gen din ţară. În urma vizitei făcută la Poiana Mare, reprezentanţii CRJ notau: „Celor internaţi aici nu le sunt satisfăcute cele mai elementare nevoi, sunt lipsiţi de tratament medical adecvat şi îngrijirea medicală primară de care au atâta nevoie. Pacienţii sunt subnutriţi iar în depozitul de alimente am văzut doar conserve cu ghiveci de legume. Internaţii sunt îmbrăcaţi în cămăşi de pijama rupte, cei mai mulţi fără pantaloni şi lenjerie de corp. Frigul din saloane le agravează mult starea de sănătate, pentru că Spitalul nu este încălzit iar temperatura de afară era în seara zilei de 20 februarie de –7 grade”.

Un caz din zecile pe care le-a reţinut raportul CRJ era internarea, la Poiana Mare, în aceste condiţii de coşmar, a unui tânăr cu un grad avansat de handicap mental (oligofrenie) şi bolnav de HIV/SIDA. Tânărul, care se afla în faza terminală a bolii, era ţinut „singur într-o cameră neîncălzită şi putea fi oricând abuzat de ceilalţi pacienţi”. Or, după regulile medicale cele mai elementare, locul unui asemenea bolnav nu era deloc acolo, ci într-un spital cu secţie de specialitate, unde să i se fi acordat medicaţia şi alimentaţia specială de care are nevoie.

Cazurile de agresiuni fizice, în care pacienţii sunt violaţi şi abuzaţi în cele mai felurite moduri - atât de departe de ochii lumii - sunt aproape obişnuite în aceste instituţii. Reproduc alte câteva pasaje din rapoartele CRJ: „Pacienta GV, de 36 de ani, cu schizofrenie paranoidă, a rămas însarcinată cu un pacient. Ea a declarat că atunci cand avea maxim 2 luni de sarcină s-a adresat medicului psihiatru cu întrebarea dacă poate fi consultată. Medicul a tratat-o cu indiferenţă spunându-i că nu are nimic şi că doar este „mai plinuţă”. În tot acest timp pacienta a primit o cantitate foarte mare de neuroleptice şi exista posibilitatea ca fătul sa fie afectat. Spitalul a consultat-o şi a stabilit că este gravidă numai când sarcina avea 8 luni” (Spitalul Poiana Mare). „În salonul extern de pediatrie mulţi copii aveau mâinile şi picioarele legate cu chingi sau sfoară de barele patului. Câţiva dintre copii aveau răni care păreau să fi fost auto-provocate, dar pentru cauza altor răni nu s-a oferit nici o explicaţie plauzibilă. Câţiva dintre copiii dintr-un dormitor întunecat, de la parter, aveau picioarele legate de pat cu o bucată de sfoară, care le restrângea în mod serios posibilitatea de mişcare. În luna septembrie 2003, un pacient a lovit puternic cu pumnii un alt pacient până când acesta a căzut pe podea şi a decedat. Personalul medical a confirmat cele întâmplate şi a adăugat că pacientul s-a înnecat cu propriul sânge şi nu a mai putut fi salvat. În data de 27 septembrie, un pacient în vârstă de 66 de ani, suferind de demenţă, a fost plasat de către un infirmier sub un duş cu apă opărită. Pacientul a suferit arsuri extinse, în urma cărora a decedat” (Spitalul de psihiatrie Brăila). „În data de 28 septembrie s-a raportat cazul unei femei de 22 de ani care a suferit arsuri extinse când alţi pacienţi au obligat-o să intre într-o baie cu apă opărită. Conducerea spitalului a confirmat că incidente de un tip similar de abuz aveau loc frecvent” (Spitalul de psihiatrie Siret). Mă opresc citând aici, deşi, repet, ar putea fi date zeci de exemple - vorbind toate despre ceea ce specialiştii numesc „tratamente crude, inumane şi degradante”. Deşi ar fi fost şi ele foarte importante, nu mai am cum să mă mai opresc şi la referirile făcute la comportamentul personalului faţă de cei pe care îi au în îngrijire. Un comportament cel mai adesea lipsit complet de atenţie, de respect şi, de ce nu – dacă chiar e adevărat că „Omul este un lucru sfânt pentru om” - de dragoste.  

Confruntat cu realitatea dramatică din aceste instituţii, dreptul la demnitate şi valoare ca fiinţă umană devine o sintagmă de-a dreptul caraghioasă. Toată experienţa anilor de după 1989 arată că în chestiuni de acest gen paşii înainte au fost posibili mai ales sub presiunea instituţiilor internaţionale, a organizaţiilor neguvernamentale şi presei. Exemplul pe care l-aş putea da cel mai lesne, dar şi de în deplină cunoştinţă de cauză, este cel al sistemului penitenciar. Faptul că activitatea echipei CRJ a fost susţinută de Amnesty International (de Ivan Fiser, mai ales) a contat destul de mult. Guvernul precedent, PSD, a fost primul pus în situaţia să explice o stare de lucruri greu de explicat. Măsurile au fost însă pompieristice, şi, prin asta, departe de a rezolva lucrurile în fondul lor. Aşa se face că de la primele semnale trase de CRJ au trecut mai bine de doi ani şi nu s-a schimbat aproape nimic.

Reprezentanţii Comitetul European pentru Prevenirea Torturii au vizitat şi ei Spitalul Poiana Mare în două rânduri, în 1995 şi 1999. De fiecare dată, oficialii Ministerului Sănătăţii au fost de acord că Spitalul nu mai asigură condiţii acceptabile şi va fi închis. Guvernul actual a promis şi el că îl va închide. Rezultatul e că Spitalul funcţionează mai departe, cu aproape aceleaşi probleme dintotdeauna. În Iunie 2004, CPT a vizitat din nou Spitalul de la Poiana Mare (dar şi Centrul de recuperare de la Craiova). Făcut public foarte recent, Raportul Comitetului constată încă o dată aceleaşi vechi şi serioase probleme ale acestui sistem.

Mai ales pentru că problemele s-au acumulat în timp - neglijate fiind, amânate sau tratate superficial - soluţiile nu sunt deloc simple. Şi totuşi, drama celor câteva mii de oameni se cere curmată cât mai urgent. „Dezinstituţionalizarea” şi reintegrarea socială a lor, cu ajutorul comunităţilor locale şi al familiilor, spitalizarea de zi, tratamentul ambulatoriu etc, dublate de creşterea pregătirii şi calităţii personalului de specialitate pot să fie paşi importanţi rezolvarea situaţiei. Alocaţiile bugetare sunt şi ele importante. Însă în privinţa asta nu trebuie absolutizat. Îmi aduc aminte că prima reacţie a Ministerul Sănătăţii la rapoartele şocante ale CRJ a fost să crească spectaculos alocaţiile pentru aceste instituţii, în special pentru hrana pacienţilor. Deşi era doar una dintre probleme, hrana pacienţilor a devenit aproape exclusivă pentru oficialii Ministerului. Îmi aduc aminte chiar de câteva comunicate oficiale (dar şi de câteva articole de presă!) de o vulgaritate uluitoare. Au fost ziarişti care exultau, alături de ministrul Sănătăţii, că, urcaţi pe cântar, unii pacienţi luaseră în greutate câteva kilograme faţă de vizita anterioară. Şi asta ca urmare a, citez dintr-un ziar central, „suplimentului de biscuiţii şi eugenii introdus la ora 10”. 

CRJ e departe de a fi reuşit deja să determine o schimbare semnificativă. Şi totuşi, câteva semne că ceva ar putea să se schimbe în viitor există deja. Graţie mai ales acţiunilor de până acum ale Centrului, opinia publică pare să fi început să conştientizeze seriozitatea problemelor. Guvernul, de asemenea - cu toate acestea însă priorităţile Guvernului nu includ nici acum, la modul serios, această problemă. Ceva mai mult optimism pare să inspire atitudinea (destul de recentă, e adevărat) a UE. Aici aş aminti că, la puţine luni după rapoartele CRJ şi AI, în decembrie 2004, Parlamentul European a adoptat o Rezoluţie referitoare la progresul României către aderarea la UE în care, între altele, a exprimat “îngrijorarea profundă asupra faptului că persoanele cu dizabilităţi mintale sunt supuse detenţiei arbitrare în spitale mintale, precum si asupra condiţiilor inadecvate şi a lipsei de îngrijiri adecvate în multe din spitalele mintale şi în alte instituţii rezidenţiale pentru persoane cu dizabilităţi mintale”. Dar o abordare mai consistentă a acestei problematici a fost făcută, pentru prima oară, în Raportul de monitorizare pe 2005 al Comisiei Europene.

Aşadar, există câteva premise care favorizează menţinerea acestei problematici pe agenda publică. O strategie care să valorifice cât mai inteligent acest context ar putea să se dovedească unul dintre paşii decisivi în recuperarea unei restanţe care nu onorează câtuşi de puţin societatea românească.

P.S. Aflăm din presă că Guvernul a decis ca din Consiliul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului să facă parte: Doina Cornea, Elvira Bianu, Petre Mihai Băcanu, Dennis Deletant, Ticu Dumitrescu, Radu Filipescu, Radu Ioanid, Gabriel Liiceanu, Marius Oprea, Cristian Pârvulescu şi Andrei Pleşu. Aşadar, nu şi Paul Goma! Că Sistemul nu vede în această absenţă nimic deosebit, nu mă mir câtuşi de puţin. Dimpotrivă, înţeleg foarte bine. Mă mir în schimb (dar nici de asta foarte tare) că oameni ca Doina Cornea, Liiceanu, Băcanu ori Ticu Dumitrescu nu au nici ei vreo problemă cu această imensă porcărie.