CAPITALISMUL DE DREAPTA

Liviu Cangeopol

Cu specificul impus şi respectul cuvenit, zilele acestea patria este zguduită de o dispută politică indirectă, dusă prin reprezentanţii taberelor antagoniste. Pe de o parte, Ion Iliescu, corifeul comunismului când reformat, când doar mascat, după ce a întins asupra României o plasă alcătuită din activişti şi oameni ai Securităţii scăpaţi la vale pe pârtia hoţiei fără limite, s’a trezit să acuze deviaţionismul de dreapta care a ruinat imaginea către popor a marelui partid. De cealaltă parte, societatea civilă a reuşit, în sfârşit, să ia taurul de seceră şi să dea cu el de pământ. Sorin Ilieşiu, vicepreşedinte pasiv al Alianţei Civice, din poziţia culcat cu batista albă în mână, l-a somat în şoaptă pe Traian Băsescu să condamne odată comunismul, că-i “urgenţă naţională.”

Deviaţionismul deplâns de kaghebia sa nu este unul politic, ci doar infracţional. Cât au stat călare pe putere, cu mâinile în borcanele cu miere până la umeri, pe Ion Iliescu nu l-a deranjat câtuşi de niţel apucătura de bază a partidului jefuitor. Atâta timp cât preşedinţia nu-i era întinată de uzurpatori iar prostimea nu lua în seamă dispariţia sacilor, Ion Iliescu nu tuna şi fulgera decât împotriva animalelor din presa scrisă şi vorbită, care demascau ca proasta’n târg o situaţie pe care o ştiau toţi, dar nu deranja pe nimeni, măcar şi pentru că organele n’aveau ochi de văzut.

Acum, că roata istoriei s’a învârtit şi tovarăşii au sărit calul cu pungile în gură, Ion Iliescu nu acuză hoţiile, ci faptul că actualii lideri ai PSD au furat atât de mult încât nu mai sunt competenţi să conducă un partid menit să asculte suferinţa săracului, nu să-l ruineze de tot. Acuzaţia lui este o diversiune prin care este reluată sceneta decembristă de condamnare a dictatorului care, înainte de a fi dus la pluton, întinase înaltele valori ale comunismului. I-a păsat bietului activist de valorile comunismului atât de mult încât a trebuit să se sacrifice luând frâiele în mână mai multe mandate, pentru a-i răspunde înaintaşului cu aceeaşi monedă: a întinat valorile democraţiei de praful s’a ales de ele.

Enervarea lui Ion Iliescu a fost accentuată de compromisul pe care o parte a conducerii pesediste este dornică a-l pune la cale cu actuala Putere în privinţa legii lustraţiei. În opinia lui, trădarea este rodul “unei coloane a V-a care face plecăciuni spre dreapta”. Iliescu îi vroia pe hoţi comunişti pe viaţă. Cum să faci om de cuvânt dintr’o şleahtă de briganzi oportunişti? Dacă Puterea le promite că nu se atinge de averea lor, în schimbul unei trădări politice, prin care vechii activişti (majoritatea în toiul vârstei a treia) sunt trimişi la pensie, proşti ar fi dacă n’ar sesiza momentul, când până şi unui brigand al Puterii precum Dinu Păturiciu nu-i merge chiar bine. Decât toţi să murim, mai bine câţiva tot să scăpăm.

Pe deasupra, prin pensionarea vechilor hiene, tinerii şacali se vor aşeza mai bine pe cadavru. Oricum, potrivit unui studiu recent, aproximativ 57% din membrii PSD chestionaţi nu văd cu ochi buni tentativa lui Ion Iliescu de a se întoarce la cârma partidului.

Total incoerent cu platforma sa pseudo-politică, dar ca un mare maestru al artei comice, kagheboiul deplânge starea justiţiei române ca fiind “domeniul în care se manifestă cele mai multe abuzuri şi încălcări ale drepturilor omului.” Iar acum - atenţie! - urmează o frază care n’ar fi ruşinat cu nimic pana marelui Ion Luca: “Prezumţia de nevinovăţie este sistematic încălcată.” Deci i-au furat o bicicletă. Nu că justiţia şi-ar face datoria în dorul lelii, muşamalizând şi închizând ochii ca la sudură, ci că este prea agresivă cu cei asupra cărora ar plana nefondate temeri de încălcare. Astfel, pegrei demascatoare din presă i se adaugă acum cea a abuzivilor din justiţie. Drepturile hoţilor sunt terfelite fără ruşine!

Dacă ar fi să luăm de bune aiurerile bătrânului modoran, la cât se fură în stratosfera politicii, reiese că toate partidele patriei sunt de dreapta. Totuşi, fără să vrea (că de aia sunt bune pensiile!), Ion Iliescu a atins un punct nevralgic al schizofreniei băştinaşilor: politicianul român de orice culoare afişeazâ un limbaj populist, are comportare de infractor şi interese de magnat. Ce mai e de stânga şi ce mai e de dreapta în clasa politică românească? Mai are România, în aceste condiţii retorice, o clasă politică potrivit definiţiei?

Să-i lăsăm pe cei angajaţi la bunul mers al politicii naţionale şi să trecem în tabăra societăţii civile, cea din rândul căreia, într’o bună zi, va trebui, teoretic, să se desprindă noua, adevărata pătură politică a ţării. În perimetrul societăţii civile, cel puţin teoretic, căpătuiala materială este un păcat. Reprezentantul societăţii civile este un individ intransigent, raportat la principii morale, care condamnă apucăturile hoţeşti, abuzurile politice, corupţia şI nici nu râvneşte la mai mult decat o bursă pe an în Occident, scurgerea constantă a fondurilor de la minister şi ocuparea câtorva funcţii culturale sau privind supravegherea încălcării drepturilor omului. 

După mai bine de 16 ani de la schimbarea însemnelor, spiritul urgenţei, însă, capătă o notă cel puţin stupidă, dacă nu cinică de-a dreptul. Pe linia aceluiaşi anacronism patologic, în viziunea lui Sorin Ilieşiu şi, prin extensie, a întregii societăţi civile, Corneliu Coposu devine “simbolul anticomunismului din România postcomunistă’, la care ar trebui să se raporteze orice condamnare a fostului regim dictatorial. Populaţia României socialiste este batjocorită prin jocul aparenţelor.

Dacă aşa-zisul Senior, cel care juca table cu Ion Iliescu la ceas de seară, după ora închiderii, care i-a propus acestuia să candideze la preşedinţia patriei din partea PN|CD, cel care se afişa fără prosop ca prieten al odiosului Virgil Măgureanu, implorându-l pe “disidentul” Mihai Botez să facă tot ce poate pentru Virgil la Washington DC, din noua sa calitate de ambasador al lui Ion Iliescu, cel care a aciuiat pe lângă el, în cunoştinţă de cauză, zeci de securişti, nu numai din rândul turnătorilor de partid (cu care ce-ar fi putut face?), cel care a înghesuit lumea să voteze constituţia plină de vicii a imundului imbecil iorgovan, cel care a sprijinit mămăliga emiliană să ajungă preşedinte al Securităţii, cel care, într'un cuvânt, N'A FĂCUT NIMIC ÎMPOTRIVA STABILIMENTULUI PERPETUĂRII COMUNISTE, pe numele său civil Corneliu Coposu, cel care n'a pus măcar o talpă de înfrânare marelui marş înapoi al hoardelor nomenklaturiste de rezervă, ai cărui oameni au boicotat singura lege care ar fi putut curăţa România de ticăloşi, cea a deconspirării Securităţii, dacă acest specimen poate fi considerat fără ezitare drept “simbolul anticomunismului din România postcomunistă”, cred că e timpul să ne dăm seama cât de mult s’a cufundat România în mrejele cretinismului multilateral avântat, aproape în aceeaşi măsură ca pe vremea Epocii de Aur.

Dar chiar dacă aşa-zisul Senior ar fi reprezentat, într’adevăr, “simbolul anticomunismului din România postcomunistă”, de ce ar fi ignorat “simbolul anticomunismului din România comunistă”? Prin ce s’a remarcat Corneliu Coposu ca anticomunist în timp ce armatele de ocupaţie ceauşiste îşi băteau joc de propria ţară? În puşcărie a intrat la grămadă, fără altă vină decât de a se fi nâscut într’o vreme în care a face politică în regim democrat echivala cu a fi duşmanul unui partid extremist, scos în afara legii pentru intenţia declarată de a servi interesele unei puteri străine şi ostile, recte URSS. Prin ce s’a remarcat Corneliu Coposu ca luptător anticomunist după ce a fost eliberat din închisoare? Prin aceea că a refuzat să se alăture Mişcării Goma, pe motiv că acesta ar fi fost un provocator bolşevic (!). Argument care a tinut loc de orice altă explicaţie şi pentru a justifica lipsa de reacţie la zbaterile Doinei Cornea şi ale altor indivizi care şi-au ridicat vocea cu curaj şi demnitate împotriva criminalului sistem. Corneliu Coposu, împreună cu ceilalţi “martiri” ai ţărănismului persecutat (cu excepţia bravului Ioan Puiu – care s’a şi autoexilat din membria ţărănistă de după) ar fi trebuit să fie în prima linie a luptei, dar n’au fost. Ei nu s’au solidarizat nici cu minerii din Valea Jiului, nici cu muncitorii de la Braşov, nici cu cei de la Iaşi, nu şi-au manifestat prin nimic protestul la adresa represiunii revoltei de la Timişoara. Este absolut nedrept, ridicol şI fraudulos ca un asemenea individ să fie considerat simbol al anticomunismului românesc.

Dacă am face din Ion Iliescu şi Sorin Ilieşiu simboluri ale celor două tabere care-şi dispută slujirea adevărului în România contemporană, am avea imaginea clară a dezastrului psihiatric naţional şi răspunsul la imposibilitatea pe termen lung a redresării morale a societăţii. Imaginile sunt false, iar esenţele pervertite. Nu există politicieni, dar există infractori, nu există luptători anticomunişti, dar există colaboratori ai Securităţii, nu există o societate civilă, dar există nişte imbecili cu morgă, nu există o naţiune, ci doar o adunătură de entităţi rătăcite ghidate doar de duhorile de canal ce se scurg violent în marele salon când gardianul deschide uşa pentru a-şi primi tainul de temenele, delir şi linguşeli. Niciodată ca acum România nu s’a aflat mai jos, iar speranţa mai absurdă. Minciună peste minciună, adunate într’un strat de sub care nu se pot ridica decât aburii coşmarului paralel al nimicului apocaliptic. 

28 Ianuarie 2006