ROMÂNIA: CEAŢĂ DEASĂ (II)

Valerian Stan

Uneori mă întreb dacă nu cumva problema cea mai serioasă pe care o au oamenii politici români e cinismul. Ca unul care, din poziţia pe care am avut-o la Guvern, m-am putut documenta mai bine cu privire la averea aproape fabuloasă a lui Adrian Năstase (dar şi a altor înalţi demnitari), am avut ocazia să mă refer la câteva dintre maşinaţiunile profund ilicite prin care s-a îmbogăţit fostul prim-ministru (şi preşedinte în exerciţiu al Camerei Deputaţilor). Atunci când a avut chef, d-l Năstase a răspuns, scurt, că a dobândit impresionanta avere din moşteniri; părinţii şi mătuşile soţiei erau indicate drept rudele bogate şi atât de generoase. La începutul acestui an, depunându-şi noua declaraţie de avere, d-l Năstase ne-a anunţat că este mai bogat cu încă 1 milion de euro – 600 de mii cash, un teren şi câteva tablouri. De unde, iarăşi, atâţia bani? Acelaşi răspuns: de la o mătuşă a soţiei. Pentru că înaltul demnitar nu a mai dat şi alte detalii, ziariştii s-au interesat şi au aflat¹ că misterioasa mătuşă fusese o bătrână de 97 de ani, cu o pensie lunară de 100 de euro (frecventă în România) şi locuind într-o garsonieră mai mult decât modestă într-un bloc de pensionari. Evident că nimeni n-a crezut „explicaţiile” Parchetul a anunţat o verificare, însă toată experienţa atâtor ani ne spune să fim şi de data aceasta mai degrabă pesimişti. Iar asta cu atâta mai mult cu cât destui dintre colegii d-nei ministru al Justiţiei – dar chiar şi ea însăşi - au avut şi au şi ei probleme destul de asemănătoare cu ale liderului Opoziţiei. Anul trecut, ca să dau numai aceste exemple, actualul prim-ministru s-a îmbogăţit peste noapte cu aproape jumătate de milion de euro², pentru ca, de curând, vicepremierul-om de afaceri George Copos, ministrul de Interne, vicepremierul Marko Bella, ministrul Justiţiei ori preşedintele Băsescu să ne anunţe şi ei că şi-au sporit substanţial averile³. Cât priveşte „spectaculoasa” auto-suspendare a lui Năstase din poziţia de preşedinte executiv al PSD (dar nu şi de la şefia Camerei Deputaţilor!), mă tem că nu va însemna nici ea mare lucru. De vreme ce partidul d-lui Năstase e el însuşi putred de corupt - iar clasa politică românească, toată o apă şi-un pământ.

Iată de ce „lupta împotriva corupţiei la nivel înalt” asta ar trebui să însemne înainte de toate, lupta împotriva unui asemenea comportament sfidător, rece şi calculat, de-a dreptul incredibil într-o ţară vrând să se integreze lumii civilizate. Oricât ar fi de orbiţi de rapacitatea lor, oamenii politici nu pot să nu vadă prăpastia tot mai adâncă ce se cască între bogăţia lor, măsurabilă adesea în multe zeci de milioane de dolari, şi sărăcia tot mai umilitoare a tot mai mulţi dintre concetăţenii lor. Iar dacă văd şi nu le pasă, numai cinismul poate să explice aşa ceva.

Am fost suprins să văd că în discuţia recentă despre averile oficialilor şi declaraţiile lor de avere, nimeni nu vorbit nimic despre ratarea, între altele, a unuia dintre obiectivele cele mai importante ale Strategiei Naţionale Anticorupţie (aprobată prin Hotărârea de Guvern nr 231/2005). De aproape jumătate de an, în România ar fi trebuit să fie înfiinţată şi să funcţioneze Agenţia Naţională de Integritate – a cărei sarcină, extrem de importantă, ar fi fost să se ocupe de controlul incompatibilităţilor, al declaraţiilor de avere şi de interese ale oficialilor. Lucrul acesta s-a întâmplat mai ales din cauza lipsei de profesionalism cu care Ministerul Justiţiei a elaborat proiectul de lege pe baza căruia urma să fie înfiinţată amintita Agenţie⁴.

Vrând să documentez rândurile de faţă, am urmărit colecţiile din ultimul an ale câtorva ziare centrale. M-au interesat mai ales măsurile anti-corupţie, „la nivel înalt”, pe care actuala guvernare le-a luat după preluarea puterii. Ce am constatat? O cronică foarte bogată în măsuri spectaculoase luate de Parchetul General şi Parchetul Naţional Anticorupţie. Redau o mică parte a acestei impresionante cronici: preşedintele Consiliului Judeţean Gorj Nicolae Mischie este convocat la Parchetul Trbunalului Judeţean şi anchetat (27 ianuarie 2005); preşedintele Consiliului Judeţean Vrancea Marian Oprişan este citat şi anchetat la PNA (2 februarie); fostul primar al Bacăului, Dumitru Sechelariu, anchetat de PNA (4 februarie); Parchetul face verificări cu privire la casele preşedintelui Băsescu (23 februarie); fostul ministru Şerban Mihăilescu urmează să fie adus cu poliţia la Parchet (10 martie); fostul ministru al Sănătăţii Ovidiu Brânzan, cercetat de PNA (19 martie); liderul liberal Dinu Patriciu, acuzat oficial de spălare de bani, evaziune fiscală şi înşelăciune (30 martie); fostul ministru Dan Matei Aghaton, anchetat de PNA (12 aprilie); Primarul municipiului Constanţa Radu Mazăre, cercetat de PNA (27 aprilie); fostul ministru Dan Ioan Popescu, cercetat de Parchetul General (13 august); fostul ministru Miron Mitrea a fost convocat la Departamentul Naţional Anticorupţie (fostul PNA, 3 noiembrie). Până prin toamna anului trecut televiziunile au făcut adevărate show-uri din sosirea şi plecarea de la Parchete a celor anchetaţi. Şi totuşi, aşa cum ne aşteptam, a trecut şi acest an şi „lupta împotriva corupţiei la nivel înalt” n-a adus nici măcar un singur rezultat concret. De vreo săptămână sau două, cu raportul european din mai tot mai aproape, la Parchetul d-nei Macovei a început un nou spectacol. Ceea ce mă face deja să bănuiesc că cei care ne conduc nu mai au nici măcar simţul ridicolului.

În primăvara anului 2004, am înregistrat la PNA două sesizări cuprinzând indicii solide că mai mulţi lideri ai PSD, aflat atunci la guvernare, fuseseră implicaţi în fraudarea câtorva zeci de milioane de euro, fonduri PHARE (foştii miniştri Hrebenciuc, Mihăilescu, Cozmâncă şi fraţii Sechelariu – unul primar al Bacăului, celălalt secretar de stat). Aşa cum aproape că mă aşteptam, până la plecarea PSD de la guvernare n-am primit absolut nici un răspuns. Dar absolut nici un răspuns n-am primit nici după aceea. Ceea ce, sincer, nu prea mă aşteptam.

Deşi o ţară măcinată de „marea corupţie”, în România problema rămâne etern aceeaşi – nici un oficial de rang înalt nu a fost condamnat pentru corupţie. Şi cum ar fi putut să se întâmple aşa ceva când Justiţia însăşi are o mulţime de probleme. Toate acestea par să ne spună deja că este foarte posibil ca şi la sfârşitul actualei guvernări lupta împotriva corupţiei să se dovedească a fi ceea ce s-a dovedit şi în toate celelalte guvernări de până acum: o farsă. Într-o ţară în care - există evaluări la care m-am mai referit în aceste pagini - consecinţele corupţiei de după 1989 se măsoară în zeci de miliarde de dolari. Iată de ce cred că Raportul din mai al Comisiei Europene oferă Uniunii una dintre ultimele ocazii – dacă nu cumva chiar ultima – de a spune răspicat clasei politice de la Bucureşti că în Europa pot intra numai ţările guvernate de oameni responsabili şi integri, şi nu de exact contrariul acestora. În acest moment, mă tem în modul cel mai sincer că orice altă atitudine va fi nefericită pentru toată lumea.

Ar fi desigur nedrept să nu remarci eforturile pe care actualul ministru al Justiţiei le-a făcut în domeniul său. Şi totuşi, după mai bine de un an – e adevărat, primul din patru ai mandatului ministerial - rezultatele sunt minime. Cu toate că are suficiente mecanisme legale la dispoziţie, Monica Macovei a făcut, de exemplu, extrem de puţine lucruri pentru reformarea parchetelor. Din cauze care nu-mi sunt deloc clare, agenda sa fie a lipsit, fie a fost una în care priorităţile au fost ierarhizate greşit. Date fiindu-i prerogativele legale, ministrul Justiţiei nu avea cum să rezolve ceva prin contenciosul permanent dar şi destul de lipsit de orizont cu Consiliul Superior al Magistraturii. – un fel de „război ciudat”, părând să aibă mai ales o miză de imagine. În acest prim an al mandatului său, ministrul Justiţiei a ratat o componentă esenţială a reformei sistemului judiciar - reforma parchetelor. Cred că nu se îndoieşte nimeni că la acest capitol ar fi fost enorm de multe de făcut, inclusiv în privinţa profesionalizării procurorilor, a „rezistenţei” lor la corupţie şi la influenţele politice (situaţia moştenită de la PSD a rămas în continuare aproape deplorabilă). Putea d-na Macovei să aibă în acest prim pas al reformei justiţiei un aliat mai solid decât norma constituţională prin care se stabileşte că „procurorii îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei”? Şi totuşi, iată că în anul care a trecut de când procurorii României „îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea” d-nei Macovei, ca să dau numai acest exemplu, nici un dosar de „corupţie la nivel înalt” nu a fost trimis instanţelor de judecată (în schimb au fost închise ambele dosare ale preşedintelui Băsescu – „Flota” şi cel privind casa pe care şi-a „vândut-o” pe când era primarul Bucureştilor).

Indiscutabil că tema CSM şi a activităţii judecătorilor era şi este şi ea esenţială. Problema e doar ca d-na Macovei să-şi fi propus şi aici obiective înainte de toate în acord cu ceea ce-i permite Constituţia şi care să n-o distragă de la obligaţiile sale specifice. La sfârşitul anului trecut, ministrul Justiţiei a acordat prime judecătorilor. Or aşa ceva mi se pare profund criticabil, pentru că nu Guvernul ar trebui să fie cel care decide care judecători merită recompense şi care nu, ci CSM, ca autoritate având competenţe exclusive în domeniul „carierei profesionale” a judecătorilor. Ca să dau numai acest exemplu, de confuzie şi de amestecare a planurilor, ministrul Justiţiei ar fi trebuit să se ocupe nu de evaluarea şi recompensarea activităţii judecătorilor ci de activitatea mai mult decât nesatisfăcătoare a procurorului general Ilie Botoş şi de revocarea acestuia – pe care mai toată lumea o aştepta odată cu plecarea de la putere a PSD. În sfârşit, ca să nu mai continuu, cele două modificări ale legilor justiţiei, pe care d-na Macovei le-a iniţiat în decursul a numai jumătate de an⁵, mi se pare că, raportat la „costuri” şi la o agendă care ar fi trebuit să fie extrem de strânsă, nu au adus decât nişte câştiguri prea puţin semnificative (amintesc că în Raportul de ţară pe 2004 inclusiv UE apreciase calitatea legilor amintite, insistând, în schimb, pe urgenţa implementării lor).

P.S. Tocmai încheiasem rândurile de faţă şi mă pregăteam să le trimit redacţiei, când în presa de la Bucureşti a mai explodat o bombă: un grup de interese din jurul preşedintelui Băsescu şi al partidului său primeşte contracte de zeci de milioane de euro din banii Primăriei Bucureştilor⁶. Dacă lehamitea ar ucide, astăzi românii ar muri pe capete.

1. Ziarul “Cotidianul”, “Mătuşa milionară pitită la garsonieră”, 9 ianuarie 2006;

2. Ziarul „Jurnalul naţional”, „Tãriceanu: 400.000 euro plus la avere, în doar 4 luni”, 7 mai 2005

3. Ziarul „Gândul”, „Copos – mai bogat peste noapte cu aproape 24 de milioane de euro”, 30 decembrie 2005; „Cotidianul”, „Băsescu şi Năstase, îmbogăţiţi de rude”, 6 ianuarie 2006; Ziarul „Gardianul”, „Fă-mă, mamă, demnitar!/Blaga: S-a îmbogăţit cu peste zece miliarde de lei; Macovei: În 2005 şi-a luat al treilea teren, lângă Vama Veche; Marko: Şi-a luat o maşină nouă şi are 400.000 euro în conturi”, 6 ianuarie 2006; Ziarul „Gândul”, „Ministrul de Interne Blaga şi-a vândut acţiunile unui afacerist arestat pentru spălare de bani şi evaziune”, 16 ianuarie 2006

4. Ziarul “Evenimentul zilei”, “Legea Macovei, contestată de organizaţiile neguvernamentale”, 17 august 2005

5. Iunie 2005 (Proiectul devenit Legea nr 247/2005) – Decembrie 2005 (Proiect pentru modificarea Legilor nr 303/2004, 304/2004 şi 317/2004, publicat, la 7 decembrie 2004, pe pagina de Internet a MJ – www.just.ro)

6. Ziarul “Bursa”, “Contracte de zeci de milioane de euro pentru apropiaţii lui Băsescu”, 18 ianuarie 2006