UN CONTRACT TERFELIT

Liviu Cangeopol

În cadrul contractului social, de care, probabil, covârşitoarea majoritate a guvernanţilor noştri nici n’a auzit, populaţia renunţa de buna voie la o parte din libertaţile cu care s’a nascut, în schimbul grijii pe care statul trebuie s’o manifeste la adresa tuturor subiecţilor sai. Orice activitate sociala şi economica trebuie sa se desfaşoare în lumina acestui principiu. Când una din parţi, în mod sistematic şi voit, nu-şi mai onoreaza rolul, contractul devine nul. Este ceea ce se întâmpla în România de multa vreme. În mod normal, încalcarea contractului social duce la disoluţia statului. Daca România n’ar fi fost prinsa în reţeaua statelor europene, probabil ca ar fi încetat de mult sa mai existe, cel puţin în forma pe care o cunoaştem. Clasa politica româna, indiferent de culoare, a facut tot ce i-a stat în putinţa (şi când e vorba de rele, guvernanţii de la Bucureşti sunt foarte capabili) sa-şi ignore menirea. Dintr’un anumit punct de vedere, este o minune ca România mai exista. Într’o zi, minunea va lua sfârşit.

În regim dictatorial, lucrurile sunt, vremelnic, mai simple. Parţile sunt ţinute la un loc prin forţa armelor şi teroarea serviciilor secrete. Conflictele interetnice sunt stinse în mod artificial, nedreptaţile sociale sunt mascate sub fardurile propagandei de partid, neajunsurile economice sunt puse pe seama lipsei de parteneriat cu ţarile prospere, din cauza diferenţelor politice. Cu cât mai de durata o dictatura, cu atât mai în clocot vor da problemele nerezolvate când condiţiile se vor schimba.

Aparent, problema fundamentala a României contemporane este dorinţa individuala de capatuiala, în dauna prosperitaţii colective. Cum s’a ajuns aici? Pe cale naturala ar fi raspunsul, daca s’ar ignora cauza adevarata. Între 22 şi 25 Decembrie 1989, toţi românii erau la fel de saraci. Dupa executarea clicii dictatoriale, a fost declanşata cea mai nebuneasca goana dupa îmbogaţire frauduloasa din istoria României. În caz ca patriei natale i s’ar face cadou peste noapte o justiţie funcţionala, galeria principalilor bogataşi ai ei ar echivala cu celula condamnaţilor la puşcarie pe viaţa. Practic, ţara este condusa de puşcariaşi economici.

Era cât se poate de natural ca, dupa lunga noapte a frustrarilor de tot chipul, românul sa încerce, instinctual, o ieşire din peştera. Sunt convins ca atunci când s’au lipit de echipa comuniştilor lui Ion Iliescu, purtata din nou în zbor de tancurile bolşevice (de asta data ceva mai discret), micile baracude n’au visat ce rechini vor ajunge. Dorinţa de parvenire era atunci doar sâmburele devenit fruct doar pentru ca anumite condiţii au fost îndeplinite. Absolut toata activitatea clasei politice, pâna în ultimele ei unghere (cu excepţia PAC, repede deturnat şI distrus de liderii sai), n’a avut decât un scop: acapararea de bunuri materiale. Ţaraniştilor ar trebui sa li se dea cu bustul de bronz al Seniorului în cap pâna ar înţelege ca unul care a permis camarila de turnatori de la vârful partidului n’avea nici în clin, nici în mâneca cu democraţia, doar pentru ca i se permitea şi lui sa joace un rol (malefic) pe scena ţarii.

Vina ne-redresarii naţionale este a clasei politice. Clasa politica a aparut dupa un plan aprobat de strategii Securitaţii. E greu de spus cu exactitate cât control exercita Ion Iliescu asupra acestora, dar el a fost pionul principal în instaurarea haosului controlat în absenţa prelungita şi cautata a statului de drept. Nu consider ca Ion Iliescu era atras de bogaţii personale. Ca un vechi activist cu funcţii, ştia ca trebuie sa se mulţumeasca doar cu dreptul de folosinţa. Ce dorea el era ceva dupa care tânjise de ani de zile: puterea. De dragul ei, a sacrificat redresarea posibila a ţarii.

Când lihniţii de lânga Ion Iliescu au zarit culoarea verde, n’a mai existat obstacol care sa-i opreasca ori ameninţare care sa-i sperie. De altfel, au realizat repede ca toate erau în mâna echipei cu care mergeau: justiţia, în primul rând, sursele de venituri, presa, forul legislativ, partidele politice, serviciile secrete, poliţia, procuratura. Devenise un semn de crasa prostie lipsa intenţiei de a profita. Şi au profitat. N’a existat partid care sa nu fi fost zguduit de scandaluri economice provocate de membrii sai de frunte. În condiţiile în care, nu uitaţi, toate erau în mâna lor (s’ar îngrozi românii, aşa blazaţi cum se cred, daca, printr’un miracol, ar afla totalitatea dedesubturilor marelui jaf care i-a facut, dintr’o ţara relativ bogata şi fara datorii externe, sa ajunga la pragul de jos al saraciei europene). 

Teoretic, guvernanţii trebuie sa administreze avuţia naţionala în folosul interesului general. Orice abatere de la aceasta sentinţa îl descalifica automat pe un demnitar din toate drepturile. Câta naivitate! Parlamentarii au votat cu ambele mâini (chiar şi în absenţa) prevederi care sa-i faca imuni la orice ancheta, pardonabili în caz de dovedire şi nesancţionabili (prin prescriere, faliment ori caz de boala) în caz de pronunţare. În faţa uriaşelor evidenţe ca din avuţia publica oamenii Puterii fura pe rupte, a trebuit sa fie admisa existenţa flagelului. L-au numit corupţie. Corupţia este doar o latura a jafului îmbracata într’o noţiune abstracta. Traian Basescu, sugerând populaţiei sa lupte împotriva corupţiei refuzând sa mai dea ciubuc, a aratat perimetrul bolii.

Ca şi cum de ciubucul saracului ce merge la doctor era vorba când Guvernul României încheia contracte catastrofale pentru achiziţionarea a zeci de elicoptere învechite dar scumpe, de care avea ţara nevoie precum ologul de ciubote. Ca şi cum starea şpagii la zi testau guvernanţii când încheiau contracte pagubitoare cu o firma americana care sa construiaasca o autostrada transilvana fara ca macar minima mascarada a licitaţiei trucate sa fi fost îndeplinita. Au fost date în vileag sute (daca nu mii) de cazuri în care primariile locale au optat în favoarea celei mai pagubitoare oferte pentru a realiza diferite lucrari publice (din banii contribuabilului ori din pomenile venite din Occident). De la ce mita trebuia sa se abţina omul simplu pentru a lovi corupţia?

Recent, potrivit presei natale şi câtorva politicieni, un alt scandal a pus ţarişoara pe zdruncin. Astfel, ministrul Economiei şi Comerţului, Codruţ Sereş, ar fi girat un important contract de import al gazelor ruseşti în condiţii absolut nefavorabile pentru partea româna, la un preţ de achiziţionare mai ridicat decât al altor ţari europene. Dupa explicaţiile sale, contractele ar fi fost opera agenţilor economici interesaţi în tranzacţie. Traian Basescu a acuzat grupurile de interese care zburatacesc planat în jurul ministerului respectiv. Ministrul a replicat solicitând Parchetului verificarea contractelor de import a gazelor pe ultimii ani.

Din relatarile de presa cu amanuntul, reiese ca românii nu platesc cel mai ridicat preţ din zona, cum s’a susţinut iniţial, ci chiar uşor dimpotriva. Neînţelegerea s’a datorat, pare-se, faptului ca estimarile evoluţiei preţului la gaz natural prognozate de experţii români au fost mai mari decât cele ale specialiştilor ruşi! odata aflat la Moscova pentru parafare, d-l ministru ar fi obţinut chiar o ieftinire! Ceea ce a prilejuit iuţilor noştri gazetari sa vada abia aici facatura: preţul a fost special bombat, ca sa raporteze d-l ministru succesul de a-l fi ajustat prin pricepere personala şi voinţa de partid. Oricum ai da-o, oricum ai suci-o, tot corupţie iese!

E drept, uneori se întâmpla sa fie vorba doar de o simpla incompetenţa. Încalzeşte, însa, asta pe cineva? Ma îndoiesc. Dupa ce ai fost furat timp de 16 ani (plus cincinalele roşii), de n’ai nici dupa ce bea o lingura de apa chioara, te trezeşti ca trebuie sa plateşti mai mult pentru factura de gaze pentru ca un funcţionar a fost cu capul în nori! Slava Domnului, ne speriasem o clipa ca a vrut sa ne fure!

De speriat s’a speriat d-l preşedinte, somat de partea criticata sa faca dezvaluiri. La drept vorbind, Traian Basescu nu s’ar afla pentru prima oara în postura lui Petrica ţipând “sariţi, fraţilor, ca da lupul!” O fi şi în privinţa sa un act de incompetenţa guraliva. Daca n’o fi fiind o ţinta falsa, care sa acopere alte matrapazlîcuri guvernamentale. Orice-ar fi, românii vor sa vada macar un proces rasunator, de pe urma caruia un mare rechin sa ajunga sa roada gratiile puşcariei. Macar unul, pentru numele lui Dumnezeu! Macar unul…

Sa se mai mire demnitarii patriei de rata criminaitaţii sporite, de promiscuitatea lumpen-proletara, de nepasarea generala trecuta de pragul imbecilitaţii ori de risipirea constanta a simbolurilor care ţin o adunatura de triburi unite sub noţiunea de naţie. Sa se mai mire daca, într’o buna zi, ţara se va desface în parţile ei componente: mai întâi în Ţara Româneasca şi Moldova, Banatul şi Transilvania, apoi în clanul Cordunenilor, familia Becali şi tribul matuşilor frauduloase ale marelui neam nastasian. 

12 Ianuarie 2006