ROMÂNIA: CEAŢĂ DEASĂ (I)

Valerian Stan

Dacă agenda Bruxellesului va rămâne cea anunţată la sfârşitul anului trecut, până la Raportul din mai al Comisiei Europene ar mai fi ceva mai mult de trei luni. La fel, dacă cele stabilite vor rămâne ferme, vom şti şi dacă prin Raportul de monitorizare din primăvară Comisia Europeană va recomanda sau nu Consiliului European amânarea cu un an a aderării României la UE.

M-am referit în urmă cu ceva timp la secretizarea „Scrisorii de avertizare” a Comisiei Europene, din toamna trecută, către Guvernul României. Regretam atunci aranjamentul dintre politicienii de la Bruxelles şi cei de la Bucureşti, care nu putea să fie decât contrar principiilor transparenţei guvernării şi liberului acces la informaţiile de interes public. În minte cu cele întâmplate atunci, m-am tot întrebat dacă nu cumva deciziile au fost deja luate, în culise, inclusiv în privinţa Raportului din mai şi a aderării la termen a României. Mă duce cu gândul la aşa ceva mai ales siguranţa aproape neverosimilă cu care, dau numai aceste două exemple, preşedintele Băsescu şi prim-ministrul Tăriceanu vorbesc încă de pe acum despre integrarea „la termen” a României¹.

Şi totuşi, presupunând că nu e nimic prestabilit în culise, cred că o privire scrutând ceaţa groasă în care încă se mai pierd câteva teme importante ale aderării e foarte necesară. Cu atât mai mult cu cât Clauza de salvgardare aplicabilă doar României, prin care se poate decide amânarea cu un an a aderării, poate fi adoptată cu majoritate calificată (majoritatea statelor din Consiliul European – 72,27% din voturi, reprezentând cel puţin 62% din populaţia Uniunii). Spre deosebire de Clauza de salvgardare aplicabilă României şi Bulgariei (prin care de asemenea se poate decide amânarea celor două ţări cu un an), care nu poate fi activată decât dacă toate statele membre ale UE doresc acest lucru.

Se ştie, România a încheiat negocierile de aderare la jumătatea lui decembrie 2004. Tratatul de aderare, semnat ulterior, a inclus prevederi referitoare la clauzele de salvgardare. Clauza specifică României a avut în vedere 11 condiţii în care aceasta ar putea fi activată, conducând la amânarea cu un an a aderării. Patru dintre condiţiile respective aveau în vedere capitolul „Concurenţă” iar restul capitolul de „Justiţie şi Afaceri Interne”.

În perioada trecută de la stabilirea acestor condiţii, cele mai multe avertizări ale Bruxellesului au vizat cel de-al doilea capitol. Iar aici vulnerabilităţile cele mai mari au fost considerate „lupta împotriva corupţiei la nivel înalt” şi aplicarea Strategiei şi Planului de acţiune pentru reforma sistemului judiciar. Că acestea ar fi principalele probleme a răzbătut, destul de vizibil, din declaraţiile repetate ale oficialilor europeni², dar şi din Raportul referitor la România, adoptat de Parlamentul European la mijlocul lui decembrie trecut. Raport care reţinea că s-au făcut câteva progrese, dar şi faptul că marile restanţe rămân reforma justiţiei şi combaterea corupţiei. În context, n-ar fi prea greu de bănuit că „Scrisoarea de avertizare” din toamnă a tras şi ea semnale de alarmă în cele două direcţii. (Faptul că pe marginea acestui important document nu poţi să faci decât supoziţii, mi se pare, insist, inacceptabil). Dar apropo de corupţie şi de „tandemul” pe care România îl face la integrare cu Bulgaria. Comunicatul prin care, în octombrie trecut, Transparency International a lansat Raportul pe anul 2005, remarca Bulgaria pentru „scăderea semnificativă, în ultimul deceniu, a percepţiei asupra corupţiei”. În timp ce singura referire la România este făcută în „clasamentul” Indicelui de Percepţie a Corupţiei pe 2005, unde România se situează cu nu mai puţin de 29 de poziţii (ţări) în urma Bulgariei³.

Voi încerca săptămâna următoare să fac câteva referiri mai precise la problematica justiţiei şi a „luptei împotriva corupţiei”. Până atunci aş nota un fenomen care mi se pare un pas înapoi destul de suprinzător, şi anume extinderea practicii instituţiilor şi autorităţilor publice de a nu răspunde petiţiilor şi sesizărilor care le sunt adresate – mai cu seamă acelora mai „sensibile”. Vrând să documentez diferite analize sau rapoarte realizate împreună cu diferite organizaţii neguvernamentale, sau pentru articolele din presă, m-am trezit nu o dată fără nici un răspuns la cererile pe formulate. Am aşteptat asemenea răspunsuri multe luni la rând, fără să le primesc. Şi asta de la instituţii foarte importante, de la Administraţia Prezidenţială, de la Guvern, Ministerele Integrării Europene, de Interne, al Economiei, Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc etc etc. Reprezentanţi ai altor organizaţii mi-au confirmat şi ei multe cazuri asemănătoare, ceea ce sugerează că avem de-a face, cum spun, cu un fenomen destul de răspândit. Dacă în anii din urmă unele instituţii refuzau să dea curs unor cereri şi petiţii - dar totuşi dădeau un răspuns, pe care de cele mai multe ori îl şi motivau - acum pare că regula e tăcerea totală. La fel procedează şi Parchetele – apropo de „reforma justiţiei”. În urmă cu exact un an, am făcut Parchetului General o sesizare privind câteva presupuse fraude grave la nivelul Companiei Naţionale „Loteria Română”. Parchetul General mi-a scris că a transmis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, acesta către cel de pe lângă Tribunalul Bucureşti – şi s-a terminat. Cam aceeaşi soartă a avut-o şi o sesizare adresată Secţiei Parchetelor Militare, căreia am solicitat să verifice împrejurările în care din arhivele Securităţii au dispărut circa 100.000 de dosare. În luna septembrie 2005, responsabili ai Serviciului Român de Informaţii făcuseră, foarte senini, acest anunţ, care nu a fost urmat de absolut nici o reacţie oficială (conspirarea aproape totală a structurilor şi agenţilor Securităţii, care după 1989 au reuşit să controleze practic toate nivelele societăţii, a făcut României poate cel mai mare rău).

Dar lipsa de transparenţă întrece orice imaginaţie în cazul contracteleor de privatizare, de concesiune şi achiziţii publice. M-am referit de curând la asta şi nu voi mai insista. Din cauza unei legislaţii voit lacunare - dar şi a unei „societăţi civile” parcă tot mai „cuminţită” - asemenea contracte sunt declarate secrete. Aşa ceva e deja o practică generalizată în România, deşi vorbim de sume de ordinul miliardelor de euro, bani publici. 

În sfârşit, o temă despre care am mai vorbit şi cu alte ocazii, cea a retrocedării proprietăţilor confiscate abuziv de regimul comunist. Problemele continuă să fie practic aceleaşi. O arată fără echivoc ultimele poziţii publice şi statisticile celor mai importante organizaţii de proprietari - Asociaţia Proprietarilor Deposedaţi Abuziv de Stat (APDAS), Comitetul pentru Proprietatea Privată (CPP), Asociaţia Franceză pentru Apărarea Dreptului de Proprietate în România (AFADPR). După ultimele alegeri, destui proprietari crezuseră că lucrurile se vor schimba. Unii proprietari de case naţionalizate m-au privit neîncrezători (pentru ca astăzi să-mi dea dreptate) când le-am spus că şansele ca să li se facă dreptate sunt în continuare foarte mici atâta vreme cât şi acum cei mai înalţi demnitari ai statului şi familiile lor – preşedintele Băsescu, primul ministru, ministrul Justiţiei etc – stau ei înşişi în case naţionalizate, „cumpărate” nu o dată la preţuri de batjocură. Dacă în privinţa asta mai există o şansă, atunci ea se află exclusiv la îndemâna Bruxellesului. Oficialii europeni au dat asigurări organizaţiilor de proprietari că vor continua să monitorizeze modul în care Guvernul va rezolva problema proprietăţilor. Lucrul acesta este cu atât mai necesar cu cât nu doar legile sunt extrem de deficitare, dar şi aplicarea lor. Un exemplu dintre mai multele pe care le-aş putea da este modul complet ilegal şi abuziv în care Guvernul, prin prefecturi, intervine în „aplicarea” legilor funciare. Prefecţii au dat dispoziţii scrise Comisiilor locale pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor ca în soluţionarea cererilor făcute de proprietari să „nu fie luate în considerare actele de proprietate înainte de anul 1948”⁴. Ceea ce e în mod evident abuziv şi contrar legii, în nici una dintre reglementările legale în materie neexistând vreo asemenea limitare în timp a actelor probând dreptul de proprietate.

2. Un exemplu sunt declaraţiile Comisarului european pentru extindere, Olli Rehn, şi ale Preşedintelui Parlamentului European, Josep Borrell, făcute cu ocazia vizitei la Bucureşti din martie 2005.

3. Transparency International, “Corruption Perceptions Index 2005”, la http://ww1.transparency.org/cpi/2005/2005.10.18.cpi.en.html

4. La Prefectura Judeţului Mehedinţi, de exemplu, Ordinul respectiv are numărul 10590/2005