ROMÂNIA SCHIZOFRENICĂ

Liviu Cangeopol

În urmă cu câteva luni, sufocat de numărul criticilor aduse de reprezentanţii Comunităţii Europene privind plaga corupţiei valahe, preşedintele ales a declarat că, de acum înainte, nu va mai tolera asemenea atitudini jignitoare. Se referea, desigur, la critici, nu la practicile corupţiei. Pe aceasta din urmă, domnia sa considera că s’ar afla sub control. Sub control, aşa şi este, într’adevăr… Controlul demnitarilor.

Una din măsurile luate întru stăvilirea flagelului a fost obligativitatea demnitarilor de a-şi declara anual starea averii personale. În teorie, măsura nu poate fi decât benefică. Până nici cel mai radical critic n’ar putea spune că ar fi mai bine fără. Acum, singura problemă a demnitarului român era să găsească o modalitate de a motiva surplusul de greutate. Căci oricâte beneficii materiale şi-ar vota bieţii parlamentari (şi numai ei ştiu cât s’au zbătut să-şi asigure cât mai multe!), salturile personale de bunăstare, pe fondul marasmului economic general, pot provoca uimirea concetăţenilor.

Când, în 1994, am riscat o călătorie în patria-mamă, am observat iute o ciudăţenie urbanistică: în timp ce şantierele de blocuri zăceau părăsite ca după război, zeci de vile mândre, scumpe şi moderne se ridicau precum ciupercile. Pe undeva, era normal: elementul privatizat recupera absoluta dominaţie de cincinale a statului. Ca un făcut, însă, vilele se nimereau a fi în majoritate ale ofiţerilor locali de poliţie. Măi, să fie, mi-am spus, ăştia fură ca’n codru, căci din salariile lor cu greu şi-ar fi putut cumpăra cremă de dat lustru la grade. Nimeni nu se îndoia de provenienţa ilegală a veniturilor poliţieneşti, căci era o problemă simplă de matematică elementară.

Cum de scăpau, atunci, de furcile justiţiei? Existau două pricini explicative: cârdăşia magistraţilor şi prudenţa inculpaţilor. Un prieten mi-a spus că prezumtivii aveau chitanţă până la ultima cărămidă. În caz de control, erau blindaţi cu acte în regulă ar fi solicitat procurorul. Cu timpul, aceasta a ajuns, de fapt, şi definiţia hoţiei contemporane: problema este să fii acoperit cu justificări, astfel încât, chiar dacă o lume întreagă ştie ce hram porţi, nici un judecător să nu te poată condamna. Nu eşti condamnat, în cadrul unei societăţi care nu pune nici un preţ pe morală, eşti persoană onorabilă.

Când furi de-o vilă, la nivel de ofiţer de poliţie, procuror, judecător sau adjunct de primar, merge cu chitanţele justificatoare. Pentru adevărata elită, însă, exigenţele sporesc. În faţa repetatelor atacuri venite pe adresa înalţilor afacerişti murdari din partea opiniei publice sau de aiurea, un întreprinzător de geniu (al răului) a constatat că legea poate fi eludată în caz că fărădelegile sunt operate de o rudă. Invenţia acoperea două nevoi: întreprinderea de stat condusă de demnitar putea fi parazitată de societăţile-căpuşă proprietate personală a cumnatului, soacrei sau nepoatei prin alianţă, iar averea demnitarului era pusă la adăpostul altui nume, precum conturile secrete în băncile Elveţiei interbelice. Singurul risc era doar ca ruda în cauză să nu încerce a păstra pentru uz personal suma tranzitată.

După cum este de notorietate de ani de zile, Adrian Năstase a reuşit rotunjirea uneia dintre cele mai spectaculoase averi ale puterii democrate. Anul trecut, a dat şi norocul peste el: mai multe rude aparent sărace i-au lăsat moştenire frumoasa sumă de 669.401 dolari. Pentru un singur an, trebuie să admiteţi, nu e puţin.

Tot potrivit declaraţiei de avere, premierul Tăriceanu, dovedit recent drept un geniu în ale investiţiilor, a reuşit să vândă cu 10.000 de euro o acţiune pe care nu plătise decât 2.500 lei (de 146.000 de ori mai mult)! Tranzacţia reprezintă, fără îndoială, un record absolut în materie. Dacă n’ar fi aşa de cârcotaşi, românii ar trebui să se considere norocoşi că în ultimii ani au avut parte de nişte premieri atât de inteligenţi. Dacă d-l Tăriceanu ar fi fost ceva mai îndrăzneţ şi ar fi investit în afacere măcar o parte din rezervele monetare ale economiile naţionale, România ar fi scăpat de nevoi pentru restul vieţii.

Adaptarea la legalitate a căpătat proporţii de masă. Ministrul Vasile Blaga a declarat recent că poliţiştii de frontieră au cei mai bogaţi socri şi cumnaţi. Plouă cu moşteniri peste demnitari săraci şi cinstiţi ca’n romanele lui Dickens, în timp ce nivelul de trai al omului de rând se adânceşte ca un puţ. Mătuşi de politician cu patru clase fac afaceri imobiliare de geniu, de pe urma cărora se aleg cu sute de mii de dolari pe care-i donează rudelor ilustre, bunici milostive plătesc taxe pentru studii în bani grei pentru nepoţei de viitor, unchi providenţiali apar la momentul oportun cu sacul plin de bani, gata să-şi ajute ruda cinstită la nevoie.

S’a vorbit despre existenţa simultană a mai multor Românii. Există o Românie a rudelor care-şi scot ochii prin procese pentru o petică de pământ sau două mii de dolari, dar şi una a rudelor care merg până la sacrificiul material total. Există o Românie a factorilor decizionali catastrofali, de pe urma cărora ţara se alege cu pagube imense, dar şi una cu demnitari capabili să-şi înmulţească bogăţia cât ai zice “declaraţie de avere”. (E ciudat, totuşi, cum statul iese păgubit întotdeauna şi, odată cu el, şi marea masă a românilor de rând, iar marii afacerişti, care acumulează bunuri cu un ritm ce i-ar fi făcut de râs pe domnii Morgan, Astor şi Hearst să nu fie capabili să încheie un contract din care o întreprindere de stat să nu iasă jumulită ca un pui de Gostat.) Dacă nu e vorba de furt calificat, atunci e vorba de sabotaj, iar dacă nici acesta n’ar putea explica fenomenul, atunci măcar cu o crasă incompetenţă tot avem de-a face.

Totuşi, cum este posibil ca, de peste 16 ani, la cârma patriei să se perinde numai dăunători cu gura mare? Cum se face că nu există măcar un singur partid care să nu aibă printre liderii săi rozători publici? Cum de nici un caz notoriu, din sutele de acest gen, n’a fost încă dus la bun sfârşit în justiţie? Există o Românie formată din tagma jefuitorilor, strânşi alături prin complicitatea la jaf, indiferent de orientarea politică, şi una alcătuită din masa jefuiţilor, indiferent cu cine au votat. 

Zilele acestea, parlamentarii liberali au depus la Senat un proiect de lege prin care atât membrii forului legislativ, cât şi o serie de demnitari locali nu vor mai fi obligaţi să treacă prin verificările (şi aşa de tot râsul) făcute de CNSAS privind apartenenţa la structurile Securităţii. Candidaţii la Preşedinţia patriei vor fi, totuşi, verificaţi, căci ar fi catastrofal să ne conducă un securist. AţI văzut ce bine ne-a mers cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, care n’au avut nimic de-a face cu odioasa instituţie. Oricum, zisele verificări sunt gargară de bâlci, încât orice modificare în domeniu este lipsită de semnificaţie.

Prestaţia liberalilor, consideraţi a fi avanpostul democraţiei băştinaşe, ilustrează ca într’un manual editat de Academie că din cercul vicios al tagmei ajunse la putere în 1945 pe tancuri bolşevice nu se poate ieşi. De la trădările pentru un blid de linte la care s’a pretat Radu Câmpeanu, trecând prin escrocheriile instrumentate de aripa tânără a capitaliştilor inventivi Cataramă, Danielescu şi Patriciu, până la activităţile securiste doinite de lamentabilul Quintus şi bâlbâite de stupidul Stoica, din spumele cărora a apărut, până la urmă, investitorul strategic Tăriceanu, epopeea trădării valahe este o operă perfectă.  

Nu sunt pe lume mai multe Românii? – cum invoca vechiul şlagăr patriotard. Slavă Domnului! Din păcate, sunt mai multe la faţa locului. La fluturat sunt scoase când una, când cealaltă. În funcţie de nevoia monentului şi inspiraţia politicianului. S’a spart partidul unic în mai multe, de ce-ar fi rămas patria un monolit?

8 Ianuarie 2006