ÎNCĂ O SFIDARE: MANOLESCU PROPUS AMBASADORUL ROMÂNIEI LA UNESCO

Gabriel Pleşea

Mă bucură faptul că Liviu Ioan Stoiciu a avut răbdarea să adune din presa românească şi să ne aducă la cunoştinţă articolele privind ruşinoasa recompensă pe care autorităţile (încă) bolşevic-comunist-securiste de la Bucureşti i-au acordat-o tigoarei politico-critice numită Nicolae Manolescu prin nominalizarea sa ca ambasador al României la UNESCO. Atât preşedintele Traian Băsescu (ambasadorii, cel puţin în tradiţia americană, sunt reprezentanţii preşedintelui ţării) cât şi ministrul Afacerilor Externe (care ar trebui să ţină cont de implicaţiile negative ale unei asemenea propuneri) îşi asumă o mare responsabilitate (dacă nu chiar o adevărată ruşine) susţinând o asemenea numire. În cazul în care Parlamentul va confirma trimiterea la post a lui Nicolae Manolescu, imaginea României va avea de suferit. În fond, forurile politice româneşti sfidează acum idealurile şi menirea UNESCO care este singura agenţie/organizaţie a Naţiunilor Unite ce are mandatul de a apăra libertatea de expresie şi libertatea presei. Ori Nicolae Manolescu, acelaşi care l-a interzis la publicare pe Paul Goma, într-un editorial din 2 decembrie 1998, în numărul 49/1998 al României Literare, măsură recent recidivată prin pedepsirea abuzivă a lui Liviu Ioan Stoiciu, redactorul şef adjunct al revistei Viaţa Românească, pentru publicarea unor fragmente semnate de Paul Goma şi presupuse de către Nicolae Manolescu (din proprie iniţiativă şi neaşteptând o eventuală sentinţă judecătorească) a fi antisemite (când, de fapt, paragrafele se referă la pagini dureroase ale Istoriei României în momentele cedării Basarabiei în urma odiosului pact Ribbentrop-Molotov), este acum numit ambasador al României la UNESCO, acest for al culturii universale animat de nobile idealuri şi apărător al diversităţilor culturale. La UNESCO şi la ONU există o intensă preocupare pentru apărarea identităţii culturale a tuturor naţiunilor şi colectivităţilor lumii. În asemenea înalte foruri, abuzurile etnice ori culturale comise sunt discutate liber, fără cenzură, şi ne întrebăm cum va reacţiona un individ sinuos şi dubios (s-a descurcat colaborând şi cu dictatura şi sub restauraţia Iliescu) într-un context precum cel de la ONU în Ziua de solidaritate cu poporul palestinian (sărbătorită în fiecare an la sediul Naţiunilor Unite), în care majoritatea covârşitoare a delegaţiilor şi-au exprimat îngrijorarea şi dezacordul privind măsurile represive ale Israelului la adresa populaţiei palestiniene. Probabil că Nicolae Manolescu, în asemenea instanţe, va fugi la Bucureşti să se îngrijească de treburile Uniunii Scriitorilor, el fiind şi preşedintele acesteia, funcţie pe care nu vrea să o lase din mână, pe motiv că este organ ales (precum Iliescu, care a fost emanat în decembrie 1989 şi care nu mai vrea să iasă din politică decât cu picioarele înainte). Oare MAE român nu are criterii prin care să condiţioneze funcţia de ambasador ca incompatibilă cu alte funcţii (de conducere)? Sau se perpetuează penibilele şi ambiguele tradiţii pre şi postdecembriste care au adus mereu atâtea prejudicii diplomaţiei româneşti şi procesului de revenire la normalitate?

În consecinţă, Nicolae Manolescu, această mare ruşine a intelectualităţii româneşti, nu are ce căuta în postul de ambasador al României la UNESCO. Ajunge că imaginea României a fost serios terfelită de actualul ambasador al României la forul cultural internaţional. Potrivit relatărilor din presă, Andrei Magheru a fost acuzat de colaborare cu Securitatea. Nu mai este nevoie la UNESCO (deci la vedere) de un specimen şi mai penibil prin cenzura pe care o practică cu înverşunare şi prin fofilarea din timpul dicaturii comunist-ceauşiste printr-o imaginară rezistenţă prin cultură; un individ care apoi a colaborat cu bolşevicul Ion Ilici Iliescu la continuarea (pe încă 15 ani) a falitului regim comunist în România. La vremuri noi, România are nevoie de ambasadori noi şi nu de unii din gaşca tot noi.

New York, 12 ianuarie 2006