AMERICAN DREAMS (II)

Valerian Stan

În istoria politicii externe americane, pare foarte greu de găsit o perioadă mai complicată decât cea prezentă. Indiscutabil că 11 septembrie 2001 reprezintă o cauză importantă a situaţiei de azi. Americanii au fost perfect legitimi să-şi regândească politica externă în aşa fel încât să răspundă pe măsură loviturii primite. Strategiile preventive au fost şi ele de asemenea legitime. Şi totuşi, după judecata pe care o putem face astăzi – cu datele pe care astăzi le avem – politica Administraţiei Bush are de asumat şi un număr de responsabilităţi indenegabile. Ruptura produsă Occidentului transatlantic e doar una dintre ele, probabil că şi cea mai serioasă. Apoi, decizia de invadare a Irakului – unilaterală şi motivată într-o manieră care dacă nu a sfidat atunci a ofensat comunitatea internaţională şi instituţiile ei. Întrebată de curând despre percepţia actuală a Casei Albe asupra deciziei din primăvara anului 2003, secretarul de stat Condoleeza Rice a răapuns că „Istoria va arăta că lucruri care au părut greşite s-au dovedit a fi bine venite şi viceversa”. Sigur că da, Condoleeza Rice n-are de ales în această privinţă, trebuie să fie optimistă. Altiminteri – cu datele de astăzi, repet – pare destul de improbabil că istoria va da dreptate d-lui Bush şi va desfide restul lumii.

Sugeram săptămâna trecută că grijile actualilor conducători ai Americii nu sunt – ori nu ar trebui să fie – deloc puţine. Mai ales după invadarea Irakului, antiamericanismul a proliferat în întreaga lume cu o forţă nemaiîntâlnită vreodată. Măsurătorile sociologice făcute în multe ţări au confirmat acest lucru. Cu ocazia lor s-a relevat şi faptul că politica americană a ultimilor ani este dezavuată inclusiv pentru susţinerea intereselor – socotite nelegitime şi excesive – ale Israelului şi evreilor în general.

În luna noiembrie 2004, Comisia Europeană a dat publicităţii un studiu din care reieşea că majoritatea europenilor identificau Israelul drept "cel mai mare pericol pentru pacea mondială". Organizaţii evreieşti importante au răspuns imediat cu un număr de acuzaţii la adresa forului european – între altele că ar fi cenzurat un studiu ce demonstra implicarea minorităţilor islamice în creşterea actelor antisemite din Europa Occidentală. Un an mai tărziu, un Raport al Departamentului de Stat privind antisemitismul la nivel global incrimina "frecvenţa din ce în ce mai mare şi gravitatea incidentelor antisemite de la începutul secolului XXI, în special în Europa”. Documentul indica şi „ţările unde această intensificare a antisemitismului este cea mai vizibilă: Franţa, Germania, Marea Britanie, Belgia şi Olanda”.

Antiamericanismul ultimilor ani are indiscutabil şi o dimensiune antisemită. Iar lucrul acesta, prin gravitatea lui specială, ar trebui să-i facă pe conducătorii americani infinit mai responsabili decât sunt. Grija ca ţări precum Iranul sau Siria să nu poată deveni puteri nucleare care să ameninţe nu doar securitatea Israelului dar şi a întregii lumi nu poate fi decât justificată. Cu condiţia ca un arbitrariu cu iz de cacealma precum în cazul Irakului să nu se mai repete. Dar exigenţele neproliferării nucleare ar trebui să nu fie unele pentru Iran şi Siria, iar altele pentru Israel. Mai ales după ce şi-a început cel de-al doilea mandat la Casa Albă, preşedintele Bush şi-a făcut un obicei din a-i ameninţa cu invazia când pe iranieni, când pe coreeni – la micul dejun pe unii, iar la cină pe ceilalţi. În aceste condiţii, întreb, conducătorii unor asemenea state nu vor putea oricând să justifice presupusele lor programe cu ameninţarea sistematică a americanilor? Este acest comportament al preşedintelui american responsabil sau mai degrabă provocator? Au existat destule situaţii în care Israelul a ameninţat deschis unele state arabe cu atacuri nucleare. Îmi aduc aminte de una dintre ultimele relatări de acest gen, ale agenţiilor internaţionale - niciodată dezminţite. Două escadrile israeliene, echipate cu rachete nucleare, s-au aflat timp de câteva zile în stare de alertă pe aeroportul Al-Jalil, pregătite să atace instalaţii militare din Siria. Faptul că în asemenea ocazii preşedintele Bush n-a avut nimic de spus vorbeşte de la sine de lipsa de obiectivitate a politicii internaţionale americane.

Faptul că Israelul nu a semnat Tratatul de neproliferare nucleară nu poate să scuze nici o atitudine, nici cealaltă. După cum nu poate să justifice unităţile de măsură diferite cu care se operează într-o chestiune vitală a vieţii internaţionale. Nenumăratele iniţiative din ultimii ani ale Agenţiei internaţionale pentru energia atomică s-au izbit la Tel Aviv de refuzul irevocabil al premierului Sharon. Există informaţii din surse credibile că Israelul ar deţine în jur de 200 de ogive nucleare. Cu toate acestea, orice încercare de a clarifica lucrurile a eşuat, expediată cu argumentul „legitimităţii politicii de ambiguitate” a Guvernului Ariel Sharon. Şi cu fraza devenită deja clişeu: “Israelul este obligat să deţină toate componentele unei forţe necesare apărării sale”.

Visul Administraţiei Bush de a dobândi pentru America o poziţie dominantă fără precedent se va dovedi o iluzie dacă vor fi ignorate responsabilităţile pe care le presupune în mod necesar o asemenea poziţie. Ca să mai dau un ultim exemplu, Administraţia Bush poartă pentru ţara sa şi responsabilitatea respingerii Protocolului de la Kyodo, deşi Statele Unite produc, între altele, 40% din cantitatea de gaze cu efect de seră eliberate în atmosferă de ţările puternic industrializate; intrat în vigoare la începutul acestui an, tratatul a fost semnat de 141 de ţări, dintre care 30 puternic industrializate. Motivând că rigorile documentului internaţional sunt „problematice pentru interesele marii industrii americane”, preşedintele Bush a făcut o probă de cinism destul de străină de valorile tradiţionale fundamentale ale Americii şi, în general, ale Occidentului.

În sfârşit, doar pentru că aici mi-am propus numai câteva gânduri, nu mai aveam cum să mă opresc şi la corupţia tot mai răspândită din administraţia şi politica americană ori la restrângerea fără precedent a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Ele nu sunt însă cu nimic mai importante pentru ca visul american al d-lui Bush să se transforme sau nu într-o obsesie foarte riscantă pentru toată lumea.