SPAIMELE CULTURII ROMÂNE

Liviu Cangeopol

În vara anului căruia tocmai ce-i celebrarăm sfârşitul, un regizor britanic mai degrabă mediocru cu aere ridicate pe vârfuri decât mare artist neînţeles, pe nume Peter Greenaway, s’a lăsat ademenit de un băştinaş bezmetic în smârcurile unui interviu la nivel batracian. Interviul, denumit “al anului”, a apărut la sfârşitul lunii August în săptămânalul aşa-zis cultural publicat de Editura Polirom (nici o legătură cu vestita fabrică de vopsele). Dintr’o firească prudenţă, editorii publicaţiei au ţinut să se eschiveze de orice responsabilitate pentru cele îndrugate de cineast, plasându-l sub eticheta “excentricităţii”. Titlul interviului, şocant pentru un musafir, este un reproş usturător: „Voi, românii, nu aţi oferit nimic culturii europene.“

Pentru un străin atât de pretenţios, sentinţa este, paradoxal, un semn al… inculturii. Ca reprezentant al măiestriei cinematografice, copil din flori al teatrului şi soră de caritate a celorlalte arte vizuale, d-l Greenaway măcar de Eugen Ionescu şi de Constantin Brâncuşi trebuia să fi auzit, dacă pentru Cioran, Tzara, Celan şi Eliade (după o povestire a acestuia din urmă, marele regizor american Francis Ford Coppola realizează acum un film) n’a avut organ de receptare. Din păcate, partenerul dialogal, un oarecare Răzvan Ţupa, tace şi înghite cu stoicism.

Prezentăm mai la vale un fragment seducător, care se cere şi va fi comentat: “Aveţi o cultură tare mimetică. România este invizibilă în lume. În termenii culturii internaţionale nu aţi produs mari muzicieni, nu aţi produs mare literatură. Poate Enescu… Dar el a rămas o figură minoră, locală… A activat în Parisul anilor ’30, în special. Nu aţi oferit nimic culturii europene. Mă interesează România tocmai pentru că sunteţi invizibili. Poate Zimbabwe are mai multă identitate decât Romania. Este o putere ieşită din era colonială afectată de tot felul de spaime legate de această problemă. România nu are nici aceste elemente.” Oho, pîrrr, bre, mârţog puchibal, haram nesăţios, că viteza de gură ne-a luat cu ameţeli!

În primul rând, la categoria marilor compozitori, Anglia stă la fel de prost ca şi noi, dacă nu şi mai rău, căci nici măcar cu un muzician de talia lui Enescu nu se poate lăuda. Dacă domnia sa se uită de sus cu dispreţ seniorial, cum se va fi simţind el în prezenţa unui reprezentant al poporului german, care să tot fi dat genii muzicale, pe bandă rulantă, secole de-a rândul, de la Bach la Orff? Literatură mare avem şi noi o ţâră, chiar dacă nu aşa de umblată prin lume. Mai vinovate sunt oficialităţile administrative şi culturale ale patriei decât lipsa de creativitate a poporului care i-a dat pe Creangă şi Cioran, Mateiu şi Gellu. 

Dacă spaimele sunt o calitate, România, o ţară încă neieşită pe deplin din coşmarul comunist, are cel puţin la fel de multe cât şi Zimbabwe. Afirmaţiile că ţara noastră nu are identitate proprie şi se manifestă mai mult mimetic mi se par superficiale de-a dreptul, dacă nu de o ignoranţă debordantă, căci, ca popor, puţini îi întrec în originalitate pe români. Că aceasta este pusă în slujba apucăturilor ţine mai îndată de moralitate decât de absenţa spiritului înnoitor. Nu vreau să întorc viciul în virtute şi nici să dau cinstea pe ocară, dar, în contextul prezentat de reprezentantul cinematografiei britanice, s’ar putea spune că românii prezintă o realitate mai propice creaţiei artistice decât cele ale fraţilor lor europeni. Că aceste calităţi dobândite într’un mediu ostil nu şi-au găsit încă drumul spre marea creaţie literară (şi cinematografică) e doar o problemă de timp. A se aştepta şi a se vedea.

Abia în afirmaţiile sale d-l Greenaway dă dovadă el însuşi de mimetism, căci nemulţumirile culturii băştinaşe au fost exprimate înaintea sa de mulţi compatrioţi, de n’ar fi să-i înşirăm aici decât pe alde Caragiale cel Bătrân, Cioran, Patapievici şi Goma, ceva mai articulaţi în critici, mai profunzi şi, desigur, mult mai bine informaţi. Pe de altă parte, în concepţia culturală a regizorului englez, noul val al cinematografiei franceze este aşezat la baza mişcării underground din Statele Unite, tot aşa cum mari creaţii japoneze sunt inspirate din cinematografia americană. Fără să vrea, d-l Greenaway foloseşte conceptele post-modernismului şi ale globalizării culturale, aplicându-le, însă, în mod discriminatoriu, în funcţie de prejudecăţile care se întâmplă să-i permită mai multă spectaculozitate în expresie. Ceea ce la noi e mimetism la alţii e inspiraţie.

Referindu-se la cinematografia autohtonă, oaspetele a considerat-o ca şi inexistentă. De data aceasta, pe merit. Câteva circumstanţe atenuante s’ar fi cerut, însă, amintite: sub comunism au fost formate pocituri propagandistice, nu cineaşti. Cea mai apropiată monstruozitate de creaţia artistică este considerat a fi Sergiu Nicolaescu, un impostor multiplu, cu pile la partid, herghelii particulare şi loturi de maşini de epocă aducătoare de câştig la turnarea filmelor cu specific. Fără excepţie, cenzorii partidului unic, de regulă nişte imbecili care nici de Orson Welles ori de John Ford nu auziseră, masacrau producţiile cinematografice. Cum să se formeze o şcoală de cinematografie în aceste condiţii?

Nu am nimic personal cu d-l Greenaway. Pe alocuri, câteva dintre filmele sale mi s’au părut nişte experimente aproape reuşite, dacă n’ar fi fost, ca mai toată cinematografia europeană, extrem de plictisitoare. Orice om are dreptul la opinie, dar, în virtutea acestui principiu, nu cred că d-lui Greenaway i-ar place opiniile anumitor români despre poporul domniei sale mai mult decât mi-au plăcut mie cele făcute de el la adresa noastră. În mare parte, se nimereşte să aibă dreptate. Tonul neplăcut este al omului. Referindu-se la una din producţiile sale recente, d-l Greenaway declară cu modestie: “Eu, cu Valizele lui Tulse Luper, vreau să inventez noul limbaj, să ofer prima capodoperă a erei post-cinema.” Filmul este un fiasco şi vă urez mai degrabă să mă credeţi pe cuvânt decât să încercaţi să vă convingeţi singuri.

Cu toate acestea, dacă am ceva, tot cu biata ţărişoară aş dori să mă desluşesc. În primul rând, impresia de primitivism în contactul cu un corifeu cultural extern este dată de jalnica pregătire a figurantului cu microfon. Dacă cineastul ar fi fost intervievat de Luca Piţu, de exemplu, probabil că în viaţa lui n’ar mai fi făcut greşeala să considere sub aspect cultural un popor după altceva decât elitele sale culturale. Că şi Liviu Ciulei dacă s’ar duce într’un cartier muncitoresc din Manchester şi ar acorda un interviu unui ziarist local, există şanse mari ca sceneta prezentată de Suplimentul de Cultură să capete valenţe diametral opuse, din care să reiasă cât de inculţi sunt britanicii, în comparaţie cu avansatul popor de la gurile Dunării. Ceea ce n’ar fi adevărat. Şi nici drăguţ.

România este responsabilă pentru receptarea ei ca pată albă pe harta culturală a lumii, chiar şi pentru persoane mai slab informate, cum pare a fi cazul d-lui Greenaway. Nu cu mult timp în urmă, un cineast român, Cristi Puiu, a realizat un film care s’a bucurat de ovaţii internaţionale. De ce am fi indignaţi din criticile lansate de străini când noi înşine, prin comisia specializată, am dat de pământ cu scenariul filmului respectiv, ca fiind sub nivelul artistic cerut, iar fondurile au fost direcţionate către un scenariu îngălat al eternului-fără-de-har Sergiu Nicolaescu?

La puţin timp după preluarea ştafetei din mâna tremurândă a kagheboiului olteniţan, Traiana Băsescu a numit în fruntea Institutului Cultural Român două personalităţi distincte ale patrimoniului naţional: Horia-Roman Patapievici şi Mircea Mihăieş. Dincolo de erudiţia curgând râu, cei doi sunt animaţi de un numitor comun, exprimat adesea în scrierile lor: abjecta reprezentare a culturii române, atât în propria ţară, cât şi peste hotare. S’a scurs aproape un an de la acest eveniment crucial în viaţa patriei şi, iertată să-mi fie critica, parcă a trecut o zi. Nu s’a întâmplat nimic. Singurul eveniment cultural notabil, trâmbiţat de revistele cu specific, a fost invitarea în Franţa a unui grup organizat de scriitori la metru. Numai că realizarea, aşa cum e, aparţine Ministerului francez al Culturii.

Dacă tot a venit vremea bilanţurilor, să remarcăm înlocuirea unui securist (Eugen Uricariu) dovedit cu acte de la cârma Uniunii Scriitorilor cu altul (Nicolae Manolescu) dovedit prin acte, care s’a remarcat repede printr’o spectaculoasă reuşită de impunere a cenzurii cu pumnul în gură, eliberându-l din funcţie pe Liviu Ioan Stoiciu în urma publicării unor pagini de jurnal scrise de Paul Goma. Şi se mira d-l Greenaway că România n’a ieşit încă din spaimele trecutului nici măcar cât Zimbabwe! Nu numai că n’a ieşit, ea s’a cuibărit mai abitir. În vara anului care a trecut, d-l Manolescu, în calitatea sa de nou calif al literelor scrise, l-a invitat la Neptun, cu mare pompă, pe celebrul scriitor Mario Vargas Llosa. Cu aceeaşi francheţe întâlnită la d-l Greenaway, acesta a recunoscut că literatura română îi este aproape necunoscută. Singurul scriitor de care auzise era… Paul Goma.

Cultura română este în comă. Nu se îndoieşte nimeni de asta. Ne doare când străinii ne readuc la nivelul real (uneori încă şi mai jos). Iar cei chemaţi s’o însănătoşească nu fac decât să behăie nervos. Nici măcar din asta nu-s capabili să facă un cor armonios, cu veleităţi culturale. Tot ce le iese la perfecţie este cufundarea în mediocritate.

29 Decembrie 2005