AMERICAN DREAMS (I)

Valerian Stan

Lucrurile se complică de la o zi la alta. Dar ne-am fi putut aştepta la altceva? Prevestea ceva mai bun 11 septembrie 2001? Dar invazia americană din Irak, din primăvara lui 2003?

Sunt câteva săptămâni bune de când presa internaţională ţine pe prima pagină bomba lansată de Human Rights Watch: pe teritoriul unor state europene au existat centre secrete de detenţie şi interogare prin tortură ale CIA. Guvernele ţărilor vizate dezmint viguros, uneori şi de două ori pe zi. În schimb, din comunicatele Casei Albe se poate înţelege orice (inclusiv că autorii respectivelor comunicări sunt nişte aşi ai genului). Dar mai clare nu sunt nici măcar frazele organizaţiei cu bomba. Iată una dintre ele, desprinsă parcă din bolboroselile Pythyei: „HRW nu are dovezi directe, ci indirecte, dar foarte puternice despre aceste lucruri”.

Unilateralismul arbitrar cu care Administraţia Bush a decis invadarea Irakului a produs o ruptură gravă Occidentului euro-atlantic. Iar cei trei ani trecuţi de atunci n-au reparat nimic. Ba dimpotrivă – şi în pofida declaraţiilor binevoitoare şi a surâsului protocolar afişat de oamenii politici de la Washington şi Bruxelles. Numai cei neatenţi ori cei care nu vor să vadă nu văd confruntarea tot mai directă dintre Statele Unite şi Europa – Uniunea Europeană, mai precis.

În context, mă mir că prea puţină lume se întreabă dacă nu cumva bomba HRW, care aparent are ca ţintă Administraţia americană, este în realitate o diversiune pusă la cale de Casa Albă şi CIA. Cu ce scop? Cele două ţări europene spre care activiştii HRW au arătat cu degetul au fost Polonia şi România. Prima, un membru recent al UE iar România – un candidat desperat la integrare. Dar România şi Polonia mai au în comun şi faptul că aparţin „Noii Europe”. Ne amintim că năbădăiosul secretar al Apărării, Donald Rumsfeld a numit astfel ţările europene foste comuniste atunci când Europa Occidentală, în marea ei parte, refuzase să-i urmeze pe americani în aventura irakiană. Privind înapoi, astăzi ne apare destul de clară strategia americană de dezbinare a Europei. În pofida discursului oficial, pentru oamenii politici americani perspectiva reuşitei proiectului de extindere şi consolidare a UE pare să nu constituie deloc un motiv de satisfacţie (iată aici una din consecinţele cele mai dramatice ale rupturii din primăvara anului 2003). Aşadar, conchizând, nu pare deloc exclus ca „dezvăluirile” HRW (posibil o intoxicare via CIA) să fie în realitate o stratagemă urmărind să semene neîncredere şi să-i dezbine pe europeni. Cum ştim, la Bruxelles există oameni politici – cam prea grăbiţi, după părerea mea – care au atras deja atenţia că dacă acuzaţiile se vor confirma România ar putea rata aderarea la UE. Încerc să-mi închipui cam ce satisfacţie trebuie să fi produs noile tensiuni dintre Bruxelles şi Bucureşti celor care au pus la cale o asemenea strategie – bineînţeles, dacă ea a existat cu adevărat.

Dar parcă la nici un alt nivel nu e mai vizibilă degradarea relaţiilor euro-atlantice decât la cel al NATO. Atunci când a decis să invadeze Irakul, Administraţia Bush a făcut-o ignorând nu doar ONU, dar şi pe aliaţii istorici din NATO. Dacă în cele din urmă nu se va întâmpla, totuşi, ceva cu totul neaşteptat, decesul Alianţei Nord-Atlantice în primăvara lui 2003 va fi consemnat. Sunt date care arată că americanii înşişi au asumat, conştient, acest deznodământ. Puşi în faţa faptului împlinit – sau poate că optând şi ei în egală măsură pentru această soluţie - vest-europenii au acţionat în consecinţă. Implicarea lor în susţinerea şi acţiunile Alianţei a fost mai redusă că oricând. Bazele militare americane din Germania au început să fie închise iar din decembrie 2004 Uniunea Europeană a preluat conducerea misiunii de menţinere a păcii în Bosnia, care a înlocuit trupele NATO; numărul militarilor americani a fost redus atunci la mai puţin de 25%. Mai cu seamă după disensiunile generate de intervenţia americană în Irak, UE a fost tot mai preocupată să pună la punct propriile capacităţi destinate operaţiunilor umanitare, de gestionare a crizelor şi de menţinere a păcii.

Închiderea bazelor militare din Germania are şi ea semnificaţii aparte, în context. Sunt analişti internaţionali care susţin că această decizie – corelată cu cea a amplasării de asemenea baze pe teritoriul unor ţări din fostul bloc fost sovietic – ar fi fost luată înaintea războiului din Irak şi a dezacordurilor cu aliaţii din “vechea Europa”. Washingtonul, s-a spus, ar fi „speculat cu abilitate disensiunile cu Berlinul şi Parisul doar ca pretext pentru expansiunea sa spre Est”. Bazele americane în ţări precum Polonia, Bulgaria, România, dar şi în Georgia, Estonia şi Letonia, s-a mai spus, vor constitui o reţea ce va permite controlul americanilor asupra fluxurilor de petrol şi gaze naturale dinspre Rusia spre Europa. Ele vor „consolida controlul american asupra întregului continent”. 

Teoretic, e minunat. Dar mă tem că în practică n-o să se prea poată. Să aspiri să controlezi resursele energetice ruseşti, iar prin ele întreaga Europă, mi se pare puţin cam mult chiar şi pentru americani. Mai ales în condiiţiile în care, voi încerca să arăt săptămâna viitoare, pentru d-nii Bush şi Rumsfeld petrolul rusesc şi controlul asupra Europei nu sunt deloc – sau, mă rog, ar trebui să nu fie deloc – singurele griji din aceşti ani.