REALIZĂRILE ÎNTREGULUI POPOR

Liviu Cangeopol

Dintre sutele de sentinţe cinice pe care Ion Iliescu le-a exprimat de-a lungul vremii, avem ambiţia să o alegem pentru prelegerea de azi pe cea privind evenimentele spontane care au dus la împlinirea ticluitei lovituri de stat naţional cu ajutor prietenesc de la Răsărit: “Adevărul despre teroriştii din Decembrie 1989 va fi cunoscut atunci când şi americanii vor afla cine l-a asasinat pe J.F. Kennedy.” Cum borcoiul olteniţan a descălecat din înalta dregătorie de la Cotroceni, lucrurile au prins să se mişte şi după legile fizicii, nu numai ale celor impuse de la centru. Ca urmare a anchetelor purtate de procurorul Dan Voinea şi a investigaţiilor duse de câţiva ziarişti şi istorici, românii se dovedesc a fi mai norocoşi decât omologii lor de peste Ocean, care tot n’au aflat cine i-a lăsat fără preşedinte ales în urmă cu 42 de ani. Pentru noi, din hăţişul peripeţiilor decembriste, un lucru a devenit cert: n’au existat terorişti!

Recent, ozeneaua pusă în fruntea CNSAS să procure ceaţă pe orice vreme a declarat că nu-şi poate îndeplini misia revelatoare din moment ce legea este neclară în a descrie cu preciziune diferenţele dintre calităţile de agent şi de colaborator ai Securităţii. Îi vine greu -şi e de înţeles – din moment ce dumnealui le îndeplineşte pe ambele în acelaşi timp! Probabil că o explicare a termenului de “terorist” ar fi, într’adevăr, utilă. De regulă, prin “terorist” s’a împământenit ideea că este vorba de individul musulman înhăitat cu alţii ca el în vederea comiterii de atrocităţi vărsătoare de sânge nevinovat întru subminarea puterii de stat. Terorist derivă din teroare. Soţul care-şi bate familia, procesomanul care-şi ţine vecinii în tensiunea ameninţărilor, şeful care urlă la subalterni şi conducătorul care-şi asupreşte supuşii fac cu toţii parte din tagma teroriştilor.

În mod voit, puterea instalată pe valul spontan al loviturii de stat a optat pentru varianta originii alogene a categoriei, versiune îmbrăţişată şi vândută frenetic de presa liberă şi aservită. Ani de zile, atenţia cititorului român a fost atrasă în smârcurile în care umbrele ţintaşilor aveau accent premeditat arăbesc, uneori rusesc, alteori de altă factură, numai dâmboviţean nu. I-au căutat anchetatorii pe fiii lui Alah şi pe urmaşii lui Ivan cel Groznîi de-au căpiat printre declaraţiile martorilor, dar nici dâră n’au găsit. Ceea ce se potrivea a fi in conformitate cu definiţia speciei: un profesionist al crimei dispare fără urmă. Urme, însă, au rămas, numai că, ai naibii profesionişti, le făcuseră să arate ca fiind de localnic. De fiecare dată ancheta se împotmolea din lipsă de probe. În gândirea critică, acest gen de amăgire se numeşte prejudecată de proiecţie.

În sfârşit, au trebuit să se scurgă 16 ani, să dispară sute de eroi ai evenimentelor şi să se consume mai multe mandate de preşedinţi interesaţi în neaflarea adevărului ca lucrurile să se lămurească total: n’au existat terorişti! De aici şi până la a se susţine că n’au existat victime nu-i decât un pas. Spre cinstea lor, românii nu l-au făcut, deocamdată. Aşadar, teroare produsă autohton. Aproape că-ţi vine să fii mândru. Să nu ne dea nimeni lecţii cum să ne terorizăm poporul! Ştim şi noi. Confuzia se naşte din faptul că, dacă nu erau străini, asasinii nu pot fi numiţi terorişti. Ei bine, n’o să ne înţepenim în divergenţe lexicale. Tot terorişti le vom spune. În fond, nu mâna de lucru contează, ci creierele care au coordonat, apoi lichelele care au profitat.

Aici lucrurile sunt ceva mai clare. Au profitat reprezentanţii noii adunături, în frunte cu ultimul pe listă (nu din modestie nu se punea în capul asasinilor conspiratori), Ion Iliescu. Din păcate, câţiva emisari ai rezistenţei anticomuniste, printre care Dan Petrescu şi Andrei Pleşu, au sărit în şalupă, ca să dea o mână de ajutor la albirea noilor călăi.

Până recent, declaraţiile oficiale descriau că mobilul teroriştilor ar fi fost dragostea pentru Nicolae Ceauşescu şi stimata, fapt ce i-a determinat să comită crime cu sânge rece împotriva populaţiei ieşite pe străzi să răstoarne dictatura. Au existat voci, împuţinate de vreme şi corupţie, care sprijineau părerea că a început să se tragă în mulţime în momentul în care aceasta a prins a scanda lozinci la adresa comunismului reşapat. Discursul televizat al lui Ion Iliescu a marcat prima sa mare greşeală publică, pentru care a fost necesară uciderea a sute de oameni nevinovaţi. Dacă agentul kaghebist s’ar fi abţinut să vorbească despre idealurile comuniste întinate de predecesor, mersul lucrurilor şi faţa României ar fi fost altfel.

Potrivit cercetărilor întreprinse de magistratul Dan Voinea, numărul victimelor este mai mare decât cel lansat timp de 16 ani de oficialităţi. Totodată, numărul celor asasinaţi după alungarea dictatorului îl depăşeşte cu mult pe cel al victimelor făcute până pe 22 Decembrie. Ancheta a dezvăluit că, în multe locuri, teroarea a fost inoculată de aceiaşi oameni. Până pe 22, ucigaşii au împuşcat în favoarea lui Ceauşescu, după 22, pentru noul instalat. Cel mai mare număr de trăgători a provenit din rândul militarilor, apoi cel al securiştilor, miliţienilor şi civililor (probabil, tot securişti).

Pentru a se crea atmosfera de haos, panică şi terorism calificat era nevoie de diversiuni. În unele cazuri, acestea au necesitat sacrificarea unor detaşamente militare, cum a fost cazul cu uslaşii conduşi de Troţca, în faţa sediului MApN, daţi drept terorişti loiali vechiului regim. Colonelul Ardeleanu, comandantul trupelor de intervenţie USLA, care cunoştea, probabil, toate dedesubturile epocii, a murit în condiţii suspecte, la puţin timp după evenimente. În câteva luni, mai mulţi protagonişti ai loviturii, de o parte ori de cealaltă, şi-au pierdut viaţa în chip misterios. Printre ei, generalul Guşă, cel care, din calitatea sa de ministru interimar al Apărării (Milea fusese deja asasinat de complotişti), s’a opus din răsputeri unei intervenţii armate sovietice, insistent solicitată de Ion Iliescu.

Din relatările unui martor ocular, reiese că, pentru o perioadă, comandamentul aşa-zisei revoluţii s’a adăpostit şi a coordonat teroarea din cadrul Ambasadei Sovietice. Ion Iliescu, ultimul pe listă, s’a consultat în repetate rânduri cu Mihail Gorbaciov, direct în limba lui Lenin. Considerând împrejurările, Ion Iliescu se face vinovat de înaltă trădare, uneltire, instigare la omor şi conspiraţie în vederea acaparării puterii de stat. Auzind una ca asta, modorăul keghebiu a sărit la beregata lui Dan Voinea, pe care îl recuză total. Desigur, i-ar conveni un procuror precum Cochinescu ori Joarză, care să-i mănânce copeici din palmă.

Au trecut 16 ani. Pe la cârmă, în afară de inculpat, a mai trecut şi primul preşedinte democrat al românilor, cum l-a poreclit Doina Cornea pe Emil Constantinescu, parcă în bătaie de joc. Dorind să se lepede de ruşinea inactivităţii din trecut, d-l Emil a ieşit la atac. Poftim dovada: “Emil Constantinescu solicită Consiliului Suprem de Apărare a Ţării să declasifice integral documentele secrete din intervalul 15 Decembrie 1989 -5 Ianuarie 1990. În acelaşi timp, el cere Guvernului să adopte un act normativ care să permită accesul specialiştilor la arhivele CC al PCR şi ale altor instituţii centrale de partid şi de stat pentru ultimul trimestru al anului 1989. Fostul preşedinte al României cere, totodată, Ministerului Administraţiei şi Internelor să ia toate măsurile ce se impun, inclusiv sancţiunile prevăzute legal, pentru a împiedica obstrucţionarea accesului la documentele respective” (conform unui cotidian central din 23 Decembrie 2005).

Timp de patru ani, când a fost patronul gafelor prezidenţiale şi al debandadei cu ţigări, Emil Constantinescu nu a lansat această chemare (de frică, probabil, să nu fie ascultat). Acum l-a găsit setea de adevăr şi foamea de dreptate. Dacă mâine ar ajunge iar preşedinte, ar face tot ce i-ar sta în putinţă să promoveze amnistierea crimelor comise în Decembrie 1989. În schimb, Traian Băsescu tace cumpătat. Când nu va mai fi preşedinte, o să vă minunaţi ce fruntaş pe ramură demascatoare se va arăta şi el.

Crimele din Decembrie 1989 au fost comise de câţiva ofiţeri sceleraţi, la ordinul câtorva civili care au călcat peste cadavre pentru a se vedea în fruntea bucatelor, de unde au furat pe rupte. Între timp, prin acceptarea stării de fapt a tăinuirii, crimele au devenit colective. Acum, la 16 ani de la comiterea lor, sunt ale întregului popor. Ca realizările de odinioară…

23 Decembrie 2005