DE DOI LEI SPERANŢĂ

Valerian Stan

Guvernul liberalului Tăriceanu a decis să înfiinţeze un „Institut de Investigare a Crimelor Comunismului în România”. La ora la care trimit redacţiei aceste rânduri, Hotărârea de Guvern încă n-a fost publicată în Monitorul Oficial. Şi totuşi, declaraţia de presă a primului-ministru şi Comunicatul Guvernului, din ziua şedinţei de Guvern, fac posibile câteva comentarii preliminare.

"Începutul perioadei comuniste”, a spus primul-ministru, „a fost extrem de dur şi a marcat înfiinţarea lagărelor de concentrare, în care elitele româneşti au fost practic exterminate. Avem datoria morală faţă de victimele pe care acest regim le-a produs, faţă de familiile lor, să scoatem adevărul la suprafaţă”. Din Comunicatul Guvernului aflăm că Institutul se va ocupa, pe de o parte, de cercetarea istorică a răului produs de comunism, iar pe de altă parte de pedepsirea celor vinovaţi de răul comunist. Primul nivel al atribuţiilor IICCR cuprinde formulări precum „analizează din punct de vedere insituţional sistemul de putere în cadrul regimului comunist”, „evidenţiază natura relaţiilor dintre activul de partid şi fosta Securitate, dintre aceasta şi celelalte verigi ale sistemului represiv din România”. Atribuţiile vizând tragerea la răspundere a vinovaţilor au în vedere, în principal, citez, „investigarea şi identificarea crimelor, abuzurilor şi încălcării drepturilor omului pe întreaga durată a regimului comunist în România şi sesizarea organelor îndreptăţite să ia măsuri în acest caz”.

Nu ştiu ce cred alţii, dar eu sunt prea puţin optimist că decizia Guvernului va aduce ceea ce în mod normal ar fi de aşteptat de la ea. şi nu sunt optimist mai ales din două motive. Primul, că înfiinţarea Institutului vine destul de târziu. Istoricul Marius Oprea, consilier al primului-ministru Tăriceanu, a răspuns deja cu „Mai bine mai târziu decât niciodată”. Probabil că colegului de partid al d-lui Tăriceanu îi dă mâna să fie optimist de vreme ce „surse apropiate Palatului Victoria”, citate de mai toată presa de la Bucureşti, îl dau deja drept şef al viitoarei instituţii. Sigur că atunci când spun că înfiinţarea IICCR vine cam târziu nu spun că mai bine n-ar mai fi venit. Nici vorbă de aşa ceva. Spun doar că, dacă ar fi venit în primii ani de după decembrie 1989, şi nu la 16 ani de atunci, situaţia ar fi fost cu totul alta.

Dacă în primii ani după prăbuşirea comunismului, românii ar fi aflat cât mai întreg adevărul despre ororile amintitului sistem, ar fi fost de aşteptat ca despărţirea de tot ceea ce el a reprezentat să se fi produs cât mai curând. Amânarea la nesfârşit a reformelor, jefuirea generalizată a avuţiei naţionale, populismul şi corupţia îngrozitoare din ultimii 16 ani au fost posibile înainte de orice din cauză că „elita politică” românească a fost reprezentată de oameni ca Ion Iliescu, Adrian Năstase, Vadim Tudor, Traian Băsescu, Nicolae Văcăroiu ori Theodor Stolojan. Oameni pe care i-a legat şi-i leagă acelaşi trecut, aceeaşi mentalitate, aceleaşi interese, solidarităţi şi complicităţi, decurgând din apartenenţa la Sistemul comunisto-securist. Pare destul de probabil ca astăzi, după 16 ani în care s-a înstăpânit atotputernic peste România, amintitul Sistem să fie deja prea sigur că un adevărat „proces al comunismului” nu mai e nicicum posibil. Partidele istorice? Mai are cineva nevoie de explicaţii privind capitularea lor?

Dar târziu e şi din cauză că multe urme ale fărădelegilor comuniste vor fi fost deja şterse de mult. Să laşi timp de 16 ani arhivele pe mâna celor care au comis toate aceste fărădelegi, şi să mai spui oamenilor că vei afla adevărul şi-i vei pedepsi pe vinovaţi, trebuie să fii ori foarte naiv ori să-i crezi pe alţii foarte naivi. În urmă cu ceva timp, şefii SRI au anunţat oficial – fără ca cineva să mişte vreun deget ori măcar să se mire de cele întâmplate – că din Arhivele Securităţii au dispărut în jur de 100 de mii de dosare. Dacă aşa ceva a fost anunţat public, şi încă în modul cel mai oficial posibil, stau şi mă gândesc cam la ce alte grozăvii asemănătoare, nemărturisite încă, am putea să ne mai aşteptăm.

Prea multe motive de optimism nu găsesc nici când mă gândesc cam de ce au fost în stare liberalii d-lui Tăriceanu, în toţi anii din urmă, atunci când s-a pus aceeaşi problemă care se pune şi astăzi, a „procesului comunismului”. Uitându-mă atent în urmă, încep să cred că Sistemul comunisto-securist de după 1989 a făcut cu mâna liberalilor cam tot ce-a vrut, ca să compromită ideea de „proces al comunismului”. În toamna lui 1991, liberalii au intrat în Guvernul FSN-ist condus de Stolojan, Mircea Ionescu-Quints preluând conducerea Ministerului Justiţiei. Decizia de atunci a produs consternare în rândurile simpatizanţilor partidului. Radu Câmpeanu, Quintus şi ceilalţi răspundeau că „din interior” vor reuşi să facă ceea ce n-ar reuşi în opoziţie, inclusiv să organizeze un „proces al comunismului”. Cine ar fi putut atunci să-şi imagineze că fostul deţinut politic Ionescu-Quintus – dovedit peste ani colaborator al Securităţii, asemenei tatălui d-lui Tăriceanu - va zădărnici cu metodă toate încercările care au fost făcute pentru declanşarea „procesului comunismului”? A urmat apoi eşecul deconspirării Securităţii comuniste şi a ororilor ei. Un alt om al liberalilor, preşedintele Colegiului CNSAS Gheorghe Onişoru, a avut şi aici contribuţia cea mai mare. În vara anului 2003, guvernarea Iliescu-Năstase înfiinţează „Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc” şi îl pune sub conducerea altui liberal, fost deţinut politic şi el – Dinu Zamfirescu. Mi se pare elementar că o asemenea instituţie ar fi avut să se ocupe mai ales de fenomenul exilului românesc ca o consecinţă a nenorocirii comuniste care a durat până în decembrie 1989. Cât de departe de rosturile proprii a situat Dinu Zamfirescu INMER ne-o arată chiar şi numai lectura puţinelor teme de care s-a ocupat această instituţie: „Tragedia României 1939-1947”, „Exilul elveţian al lui Grigore Gafencu”, „Exilul militar Românesc 1938-1972”, „Artişti români în Occident", „Cronologie comentată a relaţiilor româno-americane”, „Mişcarea legionară în ţară şi exil”. Aşa zisele „Caiete ale INMER”, patru la număr în doi ani şi jumătate, vizează şi ele numai foarte marginal tematica-definiţie a Institutului (atunci când acestea nu se ocupă pur şi simplu să facă reclamă unor „dizidenţi anticomunişti”, destul de contestabili unii dintre ei, făcând parte fie din INMER fie din partidul d-lui Zamfirescu). În rest, absolut nimic despre drama a sute de mii de români obligaţi să-şi părăsească ţara din cauza ororilor Sistemului comunisto-securist. Sistem dăinuind, insist, până în decembrie 1989 şi cărora Ion Iliescu, Adrian Năstase şi tovarăşii lor au aparţinut cu responsabilităţi indenegabile.

În urmă cu aproape trei luni, Paul Goma a propus public un proiect destinat studierii comunismului şi ororilor sale. Oamenii politici şi Guvernul nu au avut nici o reacţie. Pentru ca astăzi să anunţe înfiinţarea IICCR. Faptul că Paul Goma nu a fost consultat în nici un fel în această privinţă mie unuia mi se pare, mai ales el, că nu prevesteşte nimic bun. Mai clar, mă tem că Sistemul se va folosi încă o dată de „urmaşii Brătienilor” pentru a face cu mâna lor ceea ce ar prefera să nu facă el însuşi. Săptămânile care vin vor lămuri multe lucruri care la această oră sunt neclare. Iar dacă scepticismul meu se va dovedi justificat, nu mai aştept să aflu decât numele celui pe care liberalii îl vor alege să compromită o dată în plus ideea de adevăr şi de „proces al comunismului”.

Bucureşti, 24 Decembrie 2005