INTENŢII BUNE ÎN OGLINDĂ, EŞECURI DE RĂSUNET

Liviu Cangeopol

În preajma comemorării evenimentelor care au dus planificat la revolta spontană a oamenilor muncii de sub jugul comunist, sunt copleşit de două sentimente: sila de a constata pervertirea definitivă a speranţei românilor şi bucuria de a ne apropia cu paşi repezi de ora la care Silviu Brucan va fi, în sfârşit, ţinta dragostei compatrioţilor, căci profeţia sa privind cei 20 de ani de stat sub cizma urmaşilor securişti se va dovedi curând că n’a fost decât o izbucnire optimistă de bolşevic apostat. Nu e exclus ca îndepărtarea sa de la festin să se fi datorat dorinţei exprimate subliminal împotriva statorniciei sectare, şi nu din cauză că ar fi arătat ca un broscoi sardonic care întărea dramatic impresia de castă a hrăpăreţilor venind din linia a doua.

Cu toate acestea, comemorările anului de faţă se prezintă diferit, din moment ce adevărul aventurilor din Decembrie 1989 a fost exprimat aproape oficial. Replica de graţie aparţine procurorului Dan Voinea, care, spre a se rezuma la esenţa celor evocate, a declarat: “Comuniştii au tras ca să rămână la putere. Şi au rămas.” Au rămas şi au tras. La drept vorbind, mai trag şi azi. Din păcate, instanţa ar putea respinge cauza pe motiv că d-l procuror este tarat de prejudecăţi exprimate public. În lipsa unor legi mai clare, ultima scăpare a inculpatului român rezidă în viciul de procedură, eroarea grefierului ori slobozenia verbală a procurorului.

De 16 ani românii încearcă să afle ce s’a întâmplat cu adevărat în Decembrie 1989, iar oficialităţile se trudesc să stea obstacol. Până acum, exprimarea adevărului nu s’a tradus decât prin elucubraţia de presă a unor indivizi marginalizaţi. Speculaţiile se învârt în jurul unor teme recurente: aportul Securităţii şi rolul KGB. Pornind la deal pe firul principiului de criminalistică aplicată “cui a servit?”, se pot întrezări firele urzelii. Elita financiară şi imuno-parlamentară reprezintă a doua generaţie a paravanului din spatele căruia conspiraţia securo-kaghebistă îşi continuă opera.

Părţi ale tabloului au fost acceptate ca teme de discuţie între intelectuali, dar întregul a fost respins cu oroare. Din această dialectică schizofrenică a percepţiei s’a născut monstrul nepăsării generalizate care s’a întins ca o pâclă grea peste suflarea românească. Dacă ar apărea într’o piaţă publică un individ care le-ar arunca românilor tot adevărul în faţă, acesta ar fi lapidat de mulţimea furioasă. Este ceea ce se întâmplă de ani buni cu Paul Goma şi foştii săi colegi scriitori. Ticăloşia este în stare să creeze ciudata raţiune pentru o solidaritate altminteri dispreţuită.

Singura posibilitate de a şti ce se întâmplă cu România este de a afla dedesubturile loviturii de stat. Acesta este un adevăr atât de bine păstrat, încât, din raţiuni de securitate, membrii aceleiaşi echipe trebuie, în diferite aparenţe politice, să rămână la putere. Pentru că nu a fost concepută inteligent, pentru că a fost pervertită în literă şi spirit, Legea deconspirării Securităţii a devenit Legea Prezervării Secretului.

Securitatea nu este dispusă nici la cele mai infime compromisuri, pentru că manipularea dosarelor este o armă eficace şi o garanţie a protecţiei. Personal, am convingerea că Traian Băsescu a colaborat cu Securitatea (în primul rând, ca lucrător în străinătate, cu valută şi bunuri mobile pe mână, nici n’ar fi avut încotro), dar mai cred că “demascarea” de acum poate fi interpretată ca parte a unui posibil conflict dintre acesta şi reţeaua din subteran. Emil Constantinescu nu a prins să vânture subiectul din senin decât pentru a-i reaminti marinarului cine face muzica. Aceasta explică şi “ciudata” tăcere de până acum a fostului preşedinte (parte a paravanului de care s’a făcut zicere mai sus).

Să ne reamintim un adevăr zguduitor, care, deşi discret, a fost adus la cunoştinţa publicului, pentru a-l obişnui cu ideea: din arhiva Securităţii au dispărut circa o sută de mii de dosare. E de presupus că nu cele ale oamenilor de mică importanţă, ci ale potenţialilor conducători de partide şi instituţii, deţinătorilor de posturi-cheie, în administraţie, presă, cultură ori diplomaţie. Chiar dacă legea prevede că nu pot fi date în vileag decât dosarele lucrătorilor care nu mai prestează activităţi în cadrul serviciilor secrete, ceea ce ridică numărul dosarelor inaccesibile la o sumă astronomică, cele o sută de mii care au dispărut reprezintă o acoperire la pătrat a oamenilor Securităţii. Din arhiva inofensivă, trepădăii de la cârma SRI au transferat cu parcimonie harpagonică dosare incomplete către o instituţie menită să le ascundă şi să le masacreze şi mai mult.

În paralel cu diversiunile curente, aflăm cu stupoare că în România continuă să aibă loc pregătirea procesului comunismului băştinaş. Să nu uităm: ne aflăm la 16 ani de când comunismul a fost declarat oficial căzut din drepturi şi scos pe targă din viaţa patriei. În ziua de 5 Martie 2003, la 50 de ani de la trecerea la cazan a tătucului popoarelor, Fundaţia ICAR a introdus acţiune în justiţie prin care cerea statului român “recunoaşterea regimului comunist ca un regim dictatorial care a produs grave prejudicii în perioada 1944-22 Decembrie 1989.” Cotidianul România liberă (15 Decembrie 2005) publică un interviu cu Irina Gheorghe, avocatul însărcinat cu acuzaţiile.

Din cele citite, nu sunt sigur că am înţeles mare lucru. Printre altele, d-na avocat susţine că “nu au fost chemaţi în judecată oamenii care s-au aflat la un moment dat la conducerea acestor instituţii ale statului şi care au săvârşit faptele ilegale, pentru că ei au acţionat în calitate de reprezentanţi ai instituţiilor de stat, în timpul şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, motiv pentru care au fost chemate în judecată instituţiile respective, ca entităţi juridice.” Poate îmi scapă mie miezul juridic a problemei, dar fraza îmi pare că militează pentru exonerarea călăilor individuali, în dauna unor instituţii decedate. Ce vină mai are generalul Pleşiţă, când el a acţionat în calitate de reprezentant al Securităţii (azi desfiinţată), nefăcând decât să-şi exercite atribuţiile de serviciu?

În virtutea acestui principiu de instituţionalitate, aflăm că “nu numai Preşedinţia României a fost acţionată în judecată, ci şi majoritatea instituţiilor statului, adică Guvernul României, Camera Deputaţilor, Senatul şi Ministerul Finanţelor Publice.” Nu-i ciudat, dacă nu măcar absurd? Camera Deputaţilor şi Senatul, deşi populate de indivizi care au aparţinut vechiului aparat, nu existau pe vremea comunismului. De ce ar fi ele prinse ca parte acuzată în proces? În fine, s’a stabilit că nu am cultura juridică necesară.

Vorbind despre utilitatea procesului, domniţa ne momeşte cu următoarea retorică: “Recunoaşterea acestor orori şi prezentarea de scuze ar fi fost nu numai un gest nobil, ci şi o dreaptă şi târzie reparaţie morală, care le-ar fi permis reabilitarea în faţa opiniei publice, inclusiv internaţionale, pentru că ar fi demonstrat că o dată cu schimbarea preşedintelui ceva s-a schimbat cu adevărat în ţara asta, că s-a înţeles măcar că fără a se recunoaşte greşelile trecutului nu se poate merge mai departe, fie şi numai pentru a nu se repeta acele greşeli.

Doamna e cel puţin naivă dacă-şi închipuie că tăvălugul comunist, în caz că ar manifesta dorinţă de întoarcere, ar putea fi oprit cu o ţidulă de la tribunal. Reparaţia morală e bună doar în măsura în care ea nu este anulată de perpetuarea ciocoismului la cârmă (iarăşi nu vedem cum poate fi oprită doar cu o vagă sentinţă judecătorească). Nu ştiu despre ce “reabilitare în faţa opiniei publice” vorbeşte. A celor asupriţi? Ei reprezintă opinia publică în proporţie covârşitoare, din moment ce teroarea comunistă a lucrat în caste.

Ne întoarcem la principiul “qui prodest”: cui va servi un asemenea proces? Desigur, ca tot ce mişcă’n ţara asta, tot lor. Ciumăfăile din scaun vor plesni peste gură orice persoană netrebnică şi prost informată care le va mai acuza de practici, provenienţă ori convingeri comuniste.

De altfel, doamna avocat scapă vorbele din gură cam pe negândind la consecinţe: “Este un proces de purificare necesar, mai ales în contextul apropiatei integrări în Uniunea Europeană.” Aha, carevasăzică! Păi de ce, bată-te să te bată, nu spui duduie din capul locului? La îmbrobodeală, aşadar, numai s’o ştim şi noi, ca şi legea deconspirării Securităţii. Să vază Occidentul că ne-am descotorosit. Pe aceeaşi linie a corupţiei fără corupţi, a terorismului fără terorişti, a Securităţii fără colaboratori, vom fi având, musai, şi comunism fără comunişti. Nimic n’a fost din cele care au existat.

Câţiva ziarişti tineri se mirau zilele trecute că generalul Pleşiţă îşi plimbă liniştit bătrâneţile pensionate pe bani grei fără să-l ia nimeni la întrebări. Să nu ne mirăm dacă, după terminarea procesului comunismului prevăzut în forma sa actuală, generalul va da societatea civilă, cu tot cu foştii deţinuţi politici, în judecată, ca să solicite daune pentru tortura psihică la care a fost supus în regim democrat. Cred că ştiu şi ce avocat şi-ar lua.

16 Decembrie 2005