INDULGENŢE EUROPENE

Valerian Stan

Primul comentariu oficial pe care l-am auzit la adresa recentului Raport al Comisiei Europene a fost cel al preşedintelui Băsescu. Raportul este „exigent şi obiectiv în acelaşi timp", a spus el. După care aprecierile generoase ale şefului statului au început să se îndrepte în egală măsură către comisarii europeni şi miniştrii de la Bucureşti. „În momentul de faţă România are cel mai performant Guvern din ’90 şi până în prezent”, a mai spus el.

Cam abrupt superlativul preşedintelui. Şi cam riscant, ca orice superlativ. Mai întâi pentru că nimic din documentul european nu sugerează că, după primele zece luni de mandat, Guvernul d-lui Tăriceanu ar fi ceea ce zice preşedintele că e. Iar apoi, Raportul comisarilor europeni e el însuşsi foarte generos cu colegii de la guvernare ai preşedintelui. Şi iată de ce.

Încep cu capitolul dedicat restituirii proprietăţilor, asupra căruia, însă, n-am să insist pentru că am de gând s-o fac într-un articol viitor. În Raportul precedent, pe 2004, Comisia Europeanăa a făcut două sau trei aprecieri foarte precise, care arătau cât de mari sunt problemele în privinţa aceasta. Informaţia care mi s-a părut cea mai importantă era că până în toamna anului trecut fuseseră soluţionate numai 15.000 din cele 210.000 de cereri de retrocedare a imobilelor confiscate abuziv – 7 %, deci, din total. Anul acesta, domnii comisari au evitat enunţurile la fel de precise, deşi oricui îi este clar că situaţia e în continuare foarte proastă. Au preferat, în schimb, o formulare de-o potrivă binevoitoare şi inexactă: „Autorităţile române au acordat o atenţie specială restituirii proprietăţilor, în special a imobilelor confiscate de către regimul comunist...”. Afirmaţia căa „autorităţile au acordat o atenţie specială restituirii proprietăţilor” ar fi fost adevărată mai ales dacă restituirea ar fi înregistrat nu ştiu ce progrese concrete – de la 7% la, să zicem, 30 sau 40%. Dar aşa, când şi 1 - 2 procente în plus sunt discutabile, despre ce „atenţie specială a autorităţilor” mai vorbim?

Guvernul – „cel mai performant din ’90 încoace” - a făcut mare caz de progresele excepţionale pe care Bruxellesul le-ar fi reţinut în chestiunea reformei în Justiţie. Cine a avut curiozitatea să se uite peste Raport a văzut că nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Şi, să nu se mire nimeni, evaluarea celor de la Bruxelles putea să fie încă şi mai exigentă. Enunţul-cheie din Raport, privitor la Justiţie, este cel care spune că la nivelul legislaţiei şi al strategiilor de reformă situaţia este bună, dar că este esenţial ca acestea să fie „implementate”. Ceea ce e aproape identic cu formulările din anii la care la guvernare se aflau Iliescu, Năstase şi Rodica Stănoiu, iar nu Băsescu şi Monica Macovei. Cu alte cuvinte, povestea e aceeaşi şi aceeaşi de fiecare dată: legi avem, dar nu le aplicăm. Şi nu le aplicăm mai ales atunci când e vorba de politicieni, de parlamentari, miniştri şi interesele lor.

Când spun că în evaluarea Justiţiei comisarii europeni puteau să fie încă şi mai exigenţi, mă gândesc în primul rând la responsabilitatea foarte mare care revine acestei instituţii pentru corupţia cu care se confruntă România. Şi mă mir foarte tare că oficialii de la Bruxelles nu fac această legătură. Ţine de adevărul cel mai elementar, tratat ca atare de specialiştii în domeniu (dar şi, culmea, chiar de către documentul european), că puterea judecătorească ocupă „locul central” în combaterea corupţiei. Or, cine citeşte cele două capitole la care mă refer – Justiţie, respectiv combaterea corupţiei – va sesiza o discrepanţă a evaluărilor greu de justificat. Nu este de ajuns să spui că legile sunt bune dar că magistraţii ezită să le aplice, sau că magistraţii permit ingerinţe nejustificate afectându-le independenţa şi imparţialitatea. Formulările de genul acesta sunt eufemisme care invită la perseverenţă într-o stare de lucruri inacceptabilă. Iar la politicienii români, se ştie, nu e nevoie să stărui prea mult cu asemenea invitaţii. Aşadar, fraza care cred că lipseşte dintotdeauna în evaluările privitoare la România este aceasta: „Sistemul judiciar este primul responsabil de corupţia gravă din România”.

Raportul UE vorbeşte de „o voinţă politică sporită de a combate corupţia”, iar ca prim argument că aşa stau lucrurile este invocat faptul că noile autorităţi „au descris corupţia ca o ameninţare la adresa siguranţei naţionale”. Dar, îmi pare rău, denunţarea în aceşti termeni a corupţiei reprezintă o retorică de care, de vreo zece ani încoace, avem parte de la fiecare dintre cei care sunt primii vinovaţi de situaţia în care s-a ajuns. Numai pentru că rândurile de faţă sunt altceva decât o teză de doctorat, nu voi indica precis unde şi la ce dată foştii preşedinţi Iliescu şi Constantinescu, de pildă, au „descris” şi ei, cu exact aceleaşi cuvinte nemiloase, corupţia din ţara lor. Iar ce-a urmat nu mai trebuie să spun eu.

În sfârşit, merită notată bunăvoinţa cu care oficialii UE se referă la strategiile guvernamentale destinate combaterii corupţiei. Raportate la toată experienţa de până acum cu oamenii politici de la Bucureşti, cuvintele de laudă rezervate acestor strategii par şi ele destul de excesive. Pentru că specialiştii europeni au ales să intre în detalii, ar fi de observat şi aici că evaluările au fost mai mult decât binevoitoare. De exemplu, ratarea unor obiective importante ale Strategiei Naţionale Anticorupţie (aprobată prin HG nr 231/2005), a fost trecută cu vederea. Un caz este cel al unei instituţii noi, prevăzută în SNA, care la data Raportului ar fi trebuit să funcţioneze deja şi să se ocupe de controlul incompatibilităţilor, al declaraţiilor de avere şi de interese ale oficialilor. Ori, va mai trece mult până când o să se întâmple asta. Iar ratarea obiectivului se datorează inclusiv faptului că, în scopul amintit, Ministerul Justiţiei a elaborat un proiect de lege absolut neprofesionist (ca să mă exprim elegant).

Este în afara oricărei îndoieli că noul Raport al Comisiei Europene a fost şi el cât se poate de indulgent cu politicienii români. Probabil că apropiatul moment al adevărului, 1 ianuarie 2007, ne va spune dacă oamenii politici europeni au greşit, sau dimpotrivă, atunci când, în ultimul deceniu, au mizat pe o strategie atât de îngăduitoare faţă de Guvernele de la Bucureşti – şi nu numai faţă de ele, dacă ar fi să deschidem discuţiei şi o altă perspectivă.