ROMÂNIA SPÂNZURATĂ ÎN BAIE

Liviu Cangeopol

Probabil că puţini dintre dvs. ştiu că părintele comunismului clasic, infamul Karl Marx, avea, în timpul liber, apucături de poet vizionar. Într’una din aceste producţiuni prea lesne ignorate de critici şi urmaşi, Întunecimea Sa îşi dezvăluie fără înconjur aspiraţia supremă, personală şi globală, de a se duce direct în Iad după ce-şi va fi dat obştescul sfârşit, o întreprindere în care visa să antreneze întreaga suflare planetară, cu tot cu masa proletară dezrobită. Cum cu prima parte a profeţiei n’avem nici o îndoială că a ajuns s-o vadă dusă la îndeplinire cu asupra de măsură, ne vom mulţumi să constatăm că a fost cât pe ce s-o realizeze şi pe a doua dacă dracii roşii n’ar fi leşinat unul după altul. Din păcate, chiar şi după lepădarea de blestem, lagărul socialist n’a reuşit decât parţial să iasă din antecamera Infernului.

Când bandele operative de bolşevici au ajuns să dea lovituri de stat şi să preia puterea, tactica folosită imediat după instalare, pentru că bandiţii nu aveau, în ciuda manualelor lor de istorie, susţinere populară, era de a-şi face complici într’un număr cât mai mare. Mârlăii au fost invitaţi să păşească în saloanele boierilor, leneşii au fost împinşi în căruţa gospodarului, impostorii au fost promovaţi în dauna merituosului, zvârlit în ghenă la canal. “Fraţilor, după atâta amar de împilare, trebuie să ne facem dreptate!” - era lozinca agitată de căpetenii, care s’ar fi putut traduce prin “Să furăm cu toţii, că am pătimit destul!” Furând, sărăcia s’a extins; punând leneşi în posturi de gospodar, ţara s’a oprit în loc; promovând impostura, naţia a devenit analfabetă.

După ce hoardele s’au limpezit la putere, masele au prins a fi încercuite cu invizibile garduri de sârmă ghimpată, în timp ce comisarii le retrăgeau ceea ce, cu atâta suspectă generozitate, le îndemnaseră să ia în posesie. Palatele boierilor au fost care închise (unele nici ca muzee n’au mai putut fi vizitate), care făcute cuibar administrativ, puţinul pământ ce intrase în posesia ţăranilor a fost colectivizat (a se citi “re-furat”),  impostura culturală şi ecleziastă şi-au văzut în continuare de analfabetizare (o seamă de scriitori, când n’au mai găsit cu cale să ridice osanale, au fost transferaţi fără sfială în cadrul secţiei de duşmani ai poporului). România a devenit o ruină multilaterală.

Când comuniştii de teapă măruntă (coordonaţi, încurajaţi şi sprijiniţi de KGB) i-au dat de-a berbeleacul pe cei cu guşa mare, pentru a câştiga de partea lor poporul, care, între timp, anexat la marile realizări atâtea cincinale, începuse a prinde gust masochist la chinurile aplicate de partidul unic, a fost necesară repetarea istoriei: o generozitate care nu le stătea defel în caracter noilor arendaşi a fost revărsată peste mase, din avuţia maselor. Au fost reduse preţurile, a fost scurtată săptămâna de muncă, a fost promovată presa de scandal (dar păstrată şi cea de minciună).

După ce echipa conducătoare s’a înşurubat bine în fotoliu, strategii ar fi putut încerca o implementare a principiilor statului de drept, cum promiseseră călare pe tribună. Dacă ar fi fost încolţiţi, probabil că n’ar fi avut încotro. Dar cine să-i încolţească şi cu ce? Colaboratorii fără dinţi puşi în fruntea partidelor scoase din formol? Ei nu ştiau cum să se căpătuiască mai bine şi mai iute. Presa gestionată de aceiaşi fii ai Securităţii care scoteau ceaţă din senin şi dolari din maşini de copiat? Poporul căzut în beteşug etilic? El nu ştia cum să fure mai spornic şi discret la firul ierbii.

Cel mai mare duşman al unei administraţii este mizeria lucidă. Pe orice cale, responsabilii trebuiau să diminueze efectul acestei formule, un obiectiv ce poate fi atins doar prin perpetuarea a două păcate capitale: minciuna şi hoţia. Pentru a putea fura zeci de miliarde de dolari din avuţia naţională, căpeteniile au închis ochii la furturile practicate de popor din propriul buzunar. Ani de zile, mii de firme locale n’au plătit un leu la fisc. Ani de zile, milioane de români au lâncezit în apartamente la bloc fără a-şi plăti cheltuielile de întreţinere. Ani de zile, mici şi mari întreprinderi private au parazitat mici şi mari întreprinderi de stat. În umbra fărădelegilor mărunte, inginerii financiari dădeau lovitură mortală după lovitură mortală. Dacă ţările occidentale n’ar fi pompat miliarde de dolari în cadavrul românesc, acesta s’ar fi dizolvat de mult, iar clasa bogătanilor ar fi fost mai săracă.

De furat mai este şi acum, cam cât ţiţei mai poate fi găsit prin vreun puţ părăsit. Venind la putere cu gândul de a-şi reface rezervele personale, membrii noii echipe trebuie să guverneze într’un fel sau altul, sub presiunile anemice ale opiniei publice şi cele dezinteresate ale guvernelor occidentale, la care se adaugă şi eroarea preşedintelui Băsescu de a se crede capabil să rezolve îmbrobodirea prin hăhăituri susţinute. De cât a îndemnat din gură, câteva măsuri tot s’ar fi impus. A trecut aproape un an de când justiţiarii au pus mâna pe putere fără a avea motiv legitim de a se lăuda cu vreo reuşită care să fi ţinut de înţeleptele lor decizii.

O recentă tragedie ieşeană a reuşit să pună în cadru adecvat mascarada naţională. Preluăm ştirea fără înţelegere cu sursa citată (Ziarul de Iaşi, din 27 Octombrie 2005): “Ioan Alupei (46 ani) urma să fie dat afară din casa în care locuia cu chirie pentru că avea datorii uriaşe la întreţinere (aproximativ 150 milioane lei). Ieri-dimineaţă, bărbatul, care locuia singur, fusese sunat şi anunţat că urmează ca executorul judecătoresc şi oficiali ai Primăriei să pună în aplicare o hotărâre judecătorească de evacuare. Evacuarea era programată pentru ora 12, dar executorul judecătoresc l-a găsit mort în baie pe cel care urma să fie scos din casă. Ioan Alupei se spânzurase pentru că nu avea nici o soluţie pentru găsirea unei alte locuinţe şi nici nu avea bani pentru a-şi achita datoriile.”

N’aş vrea să fiu mai cinic decât ar fi cazul şi nici mai dramatic decât o cere contextul, dar în situaţia defunctului din Iaşi se află întreaga patrie. Practic, este vorba despre imposibilitatea redresării. Proiecţia dorinţei de mai bine, iluzia speranţei pot juca rolul trusei de machiaj, dar e de ajuns aruncarea unei priviri în curtea Germaniei reunite cu ea însăşi pentru a avea o şi mai clară ilustrare a dezastrului comunist. Germania de Est a fost preluată de sora ei extrem de bogată şi de bine pusă la punct, care a încercat implementarea bunelor metode de lucru şi norme de comportare încă de la început, cu specialişti la care partea română nici măcar n’ar putea visa vreodată, şi a fost cât pe ce să sugrume întreaga naţie.

Acest soi de raţionament pare a fi capabil să disculpe, într’o oarecare măsură, prestaţia cetelor conducătoare româneşti de-a lungul celor 16 ani scurşi de la răsturnarea comunismului de război, dar numai la o căutătură superficială. În timp ce germanii vestici doreau redresarea fraţilor lor scăpătaţi, conducătorilor români nici prin cap nu le trecea aşa ceva. Dimpotrivă: când sărăcia, cât e dublată de lipsa de morală şi iuţeala minţii, împinge poporul la furat, soliştii cei mari pot fura în deplină armonie cu corul.

S’au făcut încercări de a se recupera datoriile marilor întreprinderi falimentare – mii de oameni au fost puşi pe drumuri, dar economia nu s’a îmbunătăţit. S’a încercat reformarea justiţiei – zeci de magistraţi au fost trimişi în pensie forţată, dar sistemul a rămas la fel. A tunat preşedintele cotrocean la presă de nenumărate ori – zeci de ziarişti au râs de s’au prăpădit, dar presa continuă să bată câmpii total lipsită de graţie. S’a încercat o reformare a sistemului parlamentar şi politic – nici un parlamentar şi nici un politician n’au păţit nimic. Probabil că dacă România ar fi invadată de forţele occidentale, tot nu s’ar putea face nimic. Decât că, în câţiva ani, corupţia ar începe să roadă şi la temelia statelor apusene.

Poate că aceasta a şi fost strategia pe lungă durată pregătită de Karl Marx căderii globale. Chitind el că ar exista şansa de a întâmpina obstacole în demersul atragerii întregii planete în Infern (Proletari din toate ţările, uniţi-vă!), scenariul a prevăzut adoptarea unei tactici mai subtile: prăbuşirea prin îmbrăţişare. Cu adevărat vă spun: moartea lui Ioan Alupei, oricât de exemplară, atârnă de gâtul României mai puţin decât va atârna integrarea patriei noastre - şi a celorlalte surate - de grumazul Europei. Când aceasta va cere nota de plată, portăreii vestici vor găsi ţara noastră spânzurată în baie. Cu frânghie de împrumut.

 28 Octombrie 2005