SE SCUFUNDĂ ŢARA

Victor Nicolae

Când rânduiala lucrurilor s-a rupt, paturile au prins a pluti în miez de noapte, aragazele au fugit prin ferestrele fără geamuri cu butelii cu tot, oalele, cratiţele şi farfuriile de porţelan s-au risipit aiurea, câinii s-au urcat alături de pisici şi găini pe acoperişuri, bărcile de salvare au înaintat printre streşini şi burlane ruginite - în atâta apărie, apa de băut lipsea cu desăvârşire!... orice corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare în linie dreaptă dacă nu este obligat de către forţe exterioare să îşi schimbe această stare, alo, alo, acum chiar că-i grav, cu morţi, cu răniţi, cu dispăruţi şi sumedenie de evacuaţi, dispar satele, înghiţite de potop, unul după altul, de ce nu se declară starea de urgenţă? unde-s soldaţii, unde-s ajutoarele? nu au ajuns până la noi! ne înecăm şi în lacrimi, ni se scufundă ţara, alo, nu-i nimeni pe-acolo, pe la prefectură? am luat măsuri, da, imediat, mobilizare, cine s-ar fi aşteptat tocmai la râuleţul ăla pierdut printre buruieni, cu albia secată vara în smârc, şi nu m-a apucat vorbăria, că am acţionat, am masat forţele, am ridicat un dig de peste cinci metri, însă la râul principal, nu la nenorocitul ăsta de pârâiaş, ce ne-a lovit pe la spate, că nimeni nu s-a aşteptat să vină viitura dintr-acolo, alo, şi ne-a găsit cu pijamalele pe noi, în crucea noapţii, am sărit ca arşi din aşternut, ne-am părăsit casele, am plecat repede, cu mâinile goale, cu apa dintr-o dată până la piept, e prăpăd, şi tot mai vine, ploaie, grindină, creşte viitura, smulge gardurile, şi zidurile, şi stâlpii de telegraf, alo, nu se mai aude nimic pe fir, alo, alo…furioase, învolburate, murdare, apele au dărâmat totul în cale, au târât, au amestecat… alo, alo… cel care a privit numai spre stele şi a dezlegat cu truda minţii sale enigma universului, a descoperit marea taină a materiei în mişcare, s-a simţit învăluit în lumina pură a ideii - oare mai are într-însul tăria de a se rupe pentru o clipă din înaltele sfere ca să coboare pe covorul înverzit al unui tăpşan plin cu flori, cu miei ca spuma de albi, şi cu primăvara oprită la armindeni în ramurile de cireş, cu multă, multă primăvară? şi ajuns odată aici, oare mai are într-însul slăbiciunea să îngenuncheze în mijlocul turmelor de oi, să se culce în iarba cea grasă şi, plângând de atâta pământească frumuseţe, să îşi dea seama că mai poate plânge?, sau ochii lui, orbiţi de luminile pure, au încetat să se mai bucure, să mai lăcrimeze, să se mai întrebe, să mai înţeleagă al lumii rost!... pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor celor două catete… prins de vârtejuri, un frigider cu albul său revoltător, absurd şi inutil, s-a lăsat rostogolit năvalnic la vale, asupra corpurilor cufundate într-un fluid acţionează o forţă verticală având sensul de jos în sus şi valoarea egală cu cea a greutăţii fluidului dezlocuit… "Nu sunt decât omul care strânge lucruri, am adunat cu râvnă orice, o potcoavă, bună, că aduce noroc, o roată cu trei spiţe, din două aş face una întreagă, un ciob dintr-o ulcică de lut ars, mai bună decât nimic, o mărgică stacojie, să fie, creştea mormanul sub mine, iar eu tot mai strângeam agrafe, piepteni ştirbi, coşuri de nuiele, ciubote desperecheate, cutii goale de conserve, becuri arse, şuruburi, ace cu gămălie, fără gămălie, cauciucuri uzate, bujii, ochelari cu rame de sârmă, blănuri ciuruite de molii, tablouri şterse de vreme, statuete sparte de gips şi alte obiecte de artă nemuritoare, mori fără de vânt, paşi pierduţi, lacrimi zadarnice, invidii de viperă, ţipete de bufniţă, orgolii mirosind a naftalină, ceasornice de buzunar cu lanţ lung, în care s-au spânzurat speranţele, şi secundele rătăcite, orele şi zilele ratate, toate, la grămadă! din vârful piramidei de vechituri, măreaţa mea realizare de-o viaţă, am zărit Steaua Polară, timidă, umedă, rece, am întins mâna după ea, am prins-o cu nădejde, licărea tot mai tare, săraca, am smuls-o din înalturi şi am azvârlit-o la grămadă!"... scânduri din garduri, mobile răzleţe, dezmembrate, cărţi cu hârtia umflată, haine, ambalaje, sticle, butoaie din plastic au plutit, izbindu-se de cărămizi roşii, jupuite de tencuială, măcinate, trecerea căldurii de la corpurile calde la cele reci se face spontan, cu un sens unic, până la egalizarea temperaturilor… pe o boccea de cârpe ude, într-un pod de casă clătinat amarnic de furia apelor, o bătrânică vorbeşte singură, apăsându-şi colţul broboadei pe buze, de parcă se miră şi de ce vede şi de ce spune: "E pedeapsa lui Dumnezeu, din înalturi, din adâncuri, că nu-i mai ştim de frică, ne-am lepădat de cele sfinte, iar urgia iat-o, vine, aprigă, blestemată, când nici cu gândul n-o mai gândeşti, că n-am ţinut seamă de semnele de până acum, semnele, maică, luaţi aminte la noianul de semne!"… urletul viiturii s-a unit cu mugetul vitelor, glasuri amplificate de portavoci îi cheamă la vedere pe sinistraţi, apar elicopterele, răsăritul se arată tulbure printre nori, eu nu de moarte bună am să mor / ci de prea plinul bucuriei / de revărsări din strânsul fiinţei mele / de doruri multe şi-mplinirea lor, o casă s-a rupt în două şi numai soba de teracotă mai rămâne sfidător de întreagă, aidoma unui catarg retezat, încăpăţânat, pe o corabie eşuată, strălucind în razele vineţii ale soarelui… "Nu-i bine, domle, păi nu-i bine deloc, că şi mama asta a noastră, natura, îşi are legile ei şi vine să se răzbune. Polueaz-o tu mult, arde-i gazul, taie-i pădurile, mută-i dealurile mai la vale şi-o să-ţi taie şi ea din porţia ta de oxigen! Că şi sistemul ăsta al apelor ce tot curg îşi are schepsisurile lui funciare, nu se duce în aval aşa, oareşcum, trebuie glagore să nu-l zăpăceşti în albie, să nu-l dai peste cap! Măsoară de zece ori pînă înfigi o dată târnăcopul, ridică diguri, trainice, din vreme, cu precauţie! A greşi e la fel de omeneşte ca şi a suferi, că tot se înrudesc ele ca neamurile cele proaste, că toate doar se înrudesc între ele, se leagă-se-leagă-strâns, că nu-i a mirare dacă izbeşti într-un loc şi crapă pe de-a latul într-altul, vorba înţeleaptă a poporului nostru milenar trecut prin foc, sabie şi apă cât numai năpasta lui poate să încapă, că totul are un schepsis, şi logos, de le tragi consecinţele cu duiumul, ale înapoierii şi corupţiei ce s-au revărsat peste marginile răbdării,  astea-s, consecinţele secetei politice îndelungate, de ne merg fulgii la cheremul vremii mereu probabile, ba înzăpezire, ba inundaţii, ba viscol,  ba uscăciune de crapă pământul, nimic altceva decât nenorocitele noastre de consecinţe!"… 1 - printr-un punct exterior unei drepte trece o singură paralelă la aceasta; 2 - printr-un punct exterior unei drepte trec două paralele la aceasta; 3 - printr-un punct exterior unei drepte nu trece nici o paralelă la aceasta…e bucurie, e regret / în jocul nostru desuet / din anotimp în anotimp / sub dictaturi de algoritm / până la timpul fără timp / e bucurie, e regret / ca să rămână doar regretul / singur în stare de-a fi singur / şi în nefiinţă a se topi… un adolescent slăbănog, pe o plută dintr-o poartă, ajunge până la podul unei magazii şi salvează o pisică şi pe cei trei pisoi ai ei, fără ochi, abia născuţi, sosesc militarii, un convoi de camioane cu alimente, apă de băut şi pături, trenurile nu circulă, şoselele au fost inundate, recoltele s-au sufocat sub aluviuni, pretutindeni dovezi de abnegaţie şi curaj, şi dăruire de sine, alo, alo, raportez, apele tot cresc, dezastru fără precedent, încrederea în guvernanţi a intrat de tot la apă, potopul lor de vorbe ne mai lipsea, alo, domneşte panica, mocirla cât statul de om, alo… "Prea v-aţi învăţat cu binele furat de la altul, prea v-au trecut burţile peste curele! aţi dat acum de greu, la murat cu voi! gâfâiţi pe udătură? ce, mă, te-ai însurat cu ea că a fost bogată? bogăţia ţi s-a dus pe apa sâmbetei şi tu ai rămas cu sluta, goală-goluţă, să sperie lumea! asta-i viaţa, ce-am avut şi ce-am pierdut - caii de la bicicletă! vă smiorcăiţi după maşină!? de furat a fost, de furat s-a dus! că şi puhoiul ăsta are un rost, să-i mai spele pe netrebnici de păcate grele, să le mai vedem şi noi cât de gros le e obrazul, că apar pe-aici slabi, doar într-o pereche de izmene, şi se cărăbănesc burduşiţi, tixiţi, că nu se mai satură nicicum! na-vă, săturaţi-vă, umflaţi-vă acum, iha-iha-ha!"… un acoperiş, ca nişte aripi uriaşe fără de pasăre, a fost smuls şi aruncat în noroi, la un magazin fără pereţi i se păstrează anunţul pe una din uşile scoase din balamale: ÎNCHIS PENTRU PRELUAREA MĂRFII; o altă casă, căreia apele i-au spălat temeliile, stă cocoţată pe câţiva stâlpi de lemn, ca o ciupercă fabuloasă cu mai multe picioare, şi îşi poartă mândră nevoie mare bucata de placaj scrisă cu litere albastre: DE VÂNZARE, sărmană ţară de chirpici!… la intrarea într-un cort militar, s-a format un grup de oameni care şi-au pierdut cu toţii adăposturile: "Îi aduceau în remorci, unde îi aruncaseră de-a valma, claie peste grămadă, povesteşte un bătrânel mărunţel, cocârjat, doar cu un dinte gălbejit în faţă. Unii nici nu aveau ţoale, au săpat o groapă şi i-au azvârlit acolo. Era război, de unde o groapă pentru fiecare!? Şi câţi mai putrezeau pe câmpuri, ciuguliţi de ciori! Şi din câţi nu se mai alesese nici un pumn de oscioare, spulberaţi de obuze, de bombe! Urgia-urgiilor, foc, ploaie de foc, ardea aerul, pârjol în toată legea!" "Ultima mea dorinţă este să mă ducă la cimitir cu cai albi, cu coamă lungă, de mătase, cu covorul cel mai frumos şi mai scump sub sicriul meu, şi patru popi - îşi exprimă dorinţele o femeie cam la şaizeci de ani, încă în putere - cu batic, să nu mă ducă în capul gol, batic, nu o basma, şi perna să mi-o pună mai sus, să mă vadă lumea, nu să stau aruncată în fundul coşciugului, ca o proastă!" "Eu vreau cu pălărie!" îşi arată o alta preferinţa. "O duceau pe una cu geanta în mână, oof 'of!" "Te gătesc eu fetică, o asigură cea cu pălăria, cam cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă, las' că te dichisesc eu pe cinste!" "Iar pomenile să-mi fie pomeni, să mi se facă sâmbăta, nu duminica, şi să am flori multe, şi ghivece la colţurile mormântului, garoafe, că tare mi-au mai plăcut garoafele, şi-n glastră să fie, să ţină, să simţi un fior când le priveşti!" "Ia te uită la ele, îşi dezveleşte dispreţuitor bătrânelul dinţoiul din faţă, nici nu s-au tras puhoaiele şi cuconetul s-a şi întins la pretenţii, vor pălării şi cai albi, când nici n-au unde să-şi pună dosurile de atâta înnămolire!"… alo, alo, nivel în continuă creştere, mă aude cineva, eu nu aud nimic, alo, rîul a spart şi barajele din saci cu nisip, calamitatea calamităţilor, bat clopotele până ce le umple apa… de la fabrica de vopsele şi coloranţi se scurg şuvoaie colorate, roşii, albastre, galbene, totul în jur s-a colorat, ca într-un decor de feerie, ca o revoltă împotriva cenuşiului, a perseverenţei sale de a şterge orice altă nuanţă, o victorie scurtă a vopselei, noroiul negru, vâscos, amestecat complice cu păcură, murdăreşte la loc aprinderea culorilor cu o lăcomie de nestăvilit, viitura macină tot în uriaşul ei malaxor, şi ploaia nu mai conteneşte, toarnă cu găleata, şi frig, vânt aspru în iulie, nici o schimbare la buletinele meteorologice, zone întregi sinistrate… şi iarăşi bătrânica, aceeaşi de pe bocceaua de cârpe ude din podul clătinat de ape, ori alta asemănătoare, a pornit buimacă prin mocirle, bodogănind de una singură şi apăsându-şi colţul broboadei pe buze: "Că s-a înrăit lumea, maică, s-a ticăloşit, nici cu pedeapsa nu o mai îndrepţi, că-i oarbă, surdă, nu a luat seama la ce semne ni s-au trimis din vreme, că s-a ajuns tocmai la capătul puterilor, e sfărşitul-sfârşitului! anu' douămii la numărătoarea Sodomii, nici nu va ajunge, nici nu va trece, sărăcan de noi, asta-i chiar pierzania, potopul din urmă, chipul blestemului, aoleu şi aoleo!"... pătratul ipotenuzei, învaţă!, este mereu egal cu suma pătratelor celor două… alo, m-auziţi, nimeni nu mai mă aude?... şi să nu uiţi niciodată să fii cinstit şi curajos, şi bun - da, tată - şi să ştii că nimic nu-i mai de preţ decât omenia, prietenia - da, tată - să speri până în ultima clipă, să te baţi cu puterea ce ţi-o dă faptul că tu ai dreptate… alo, alo, orice corp îşi păstrează starea iniţială dacă nu-i obligat de forţe exterioare, alo, nu am avut  nici un plan de apărare adaptat la schimbările climatice, da, evaluez situaţia, oamenii vor deja materiale de construcţie, izbucnesc epidemiile, de la leşurile animalelor înecate, apare antraxul, alo… şi să mai ştii că nu există înfrângere, doar regret, numai el e în stare să fie singur şi să se topească în nefiinţă… e anul douămii, cel al Sodomei, sărăcan de sufletele noastre, că prea ne-am înrăit ca să nu fim crunt loviţi spre îndreptare, hai, în ultimul ceas al deznădejdii, înapoi cu toţii, la adevărata credinţă!... un soldat şi-a pierdut viaţa încercând să salveze de la înec doi copii agăţaţi de o cruce din lemn… semnele, ţine-ţi seamă de semne!... printr-un punct exterior unei drepte nu trece nici o paralelă… învaţă! - ce să mai învăţ, tată, ce!?... alo, am pierdut legătura, alo, unde-i legătura? şi logica tuturor lucrurilor, ordinea şi disciplina, în primul rând, când tragedia devine prima ştire a zilei, legea corpurilor scufundate, alo, noroi şi vise năpădite de culoare, se aşterne frigul, greu, la un capăt de lume, pe tot întinsul deşertului de ape, alo… alo…

            … şi-ntr-un târziu înfrigurat de iulie, după ce urgia s-a tot dus la vale, lăsând răsăritul îndurerat şi pustiu, risipiţi peste tot, sacii căraţi de ape din magaziile mari ale cefereului şi-au rupt ţesăturile putrede şi şi-au împrăştiat grăunţele… printre lucruri strîmbe, sfărâmate, peste noroiul greu mirositor, îmbâcsit de păcură, un verde crud, înalt cât palma… grâul a crescut dezlănţuit, aprins şi viu!