Mihai Marian/Poezie

în timp ce tu

în forfota orașului, trupul se diluează.
e un vis în care pietre din caldarîm se amestecă
împreună cu oase de porc însîngerate și fulgi de zăpadă.
oamenii rîd, glumesc, își arată dinții lipsă,
piepturile perforate de mici arici albaștri care cînd pleznesc,
la ieșirea din trup, lasă un miros de parfum
ce trezește din somn femeia-păianjen.
se sperie ca gîndacii din bucătărie de raza unei
lumini bruște
celulele corpului cînd îi văd plasa întinsă.
pe mînerele scaunelor din autobuze,
pe băncile din sălile de așteptare
sclipește grăsimea zădărniciei.
vidul înconjoară cu pași sonori totul.
nu există trecut și nici viitor.
în zadar scormonesc în amintire după ceva de neiertat, ceva care să mă înfioare,
în care să văd măcar strălucirea apei trase la closet.
dar nu există nimic furișat în sus pe treptele memoriei.
se zguduie nebunește orașul cînd
umbra proiectată în lungul străzii
face schimb de păr, cartilaje, oase și sînge cu trupul.
promisiuni, autostrăzi, benzinării cu luminile stinse, fluturarea aripii unei molii
se interpun definitiv între noi.
știi, relieful acesta ciudat al momentului,
secunda dură ca o cască de motociclist,
îmi spun că ochii închiși,
pumnii strînși, banda adezivă care îmi ține trupul laolaltă,
nu vor schimba nimic,
voi rămîne hibernînd aici la marginea galaxiei,
în timp ce tu…

zodiac killer

rinichiul artificial de la televizor,
gazele lacrimogene de la Victoriei,
populaţia afabilă cu capete cît măslina din colțurile casei,
sunetul unui motor care refuză categoric și definitiv să pornească,
toate aceste lucruri
ar trebui să mă țină treaz,
să mă ferească de plictiseală.
și în plus, am toți acești oameni care trec pe strada de sub fereastra mea în fiecare dimineață.
asupra oricăruia dintre ei aș putea îndreapta o armă care să le distrugă nucleul,
să le tocească axonii,
aş putea alege o victimâ,
una singură,
albă,
strălucitoare,
de care să mă îndrăgostesc,
pe care să o urmăresc prin lunetă ca prin obiectivul primului aparat de filmat,
zile în șir,
săptămîni,
secole,
pînă cînd ar ajunge în starea sa de particulă elementară
și am fi
hidrogen și amoniac,
sinteză abiogenă în lumea în care
singurătatea ar fi putut rămîne doar un cuvînt.

another poem not written by a poet

de ceva timp,
nu mai pot sta în preajma oamenilor.
vii sau morți,
nu contează.
mă paralizează accesele de fericire,
mă inhibă geometria sărăcăcioasă
a chipurilor defuncte,
nasurile alungite,
ochii pierduți în orbite
unghiile ce par că tot cresc doar pentru că
trupul continuă să piardă apă dar să cîștige povești.
însă acum,
pe această potecă a unui no man’s land cît oraşul,
printre geamurile opace,
blocate cu bucăți de carton și placaj,
desenate cu graffiti,
printre cablurile care ies din pămînt prin tăieturile învelişului de protecţie,
printre frontoane năpădite de mucegai
și faţade lipsite de caracter,
indiscernabile,
confuze,
de nerecunoscut,
știu sigur că
celălalt om asupra căruia cade alegerea
e tocmai acela ce vine din faţă,
cel pe lîngă care tocmai trec
—am și trecut—
acum nu mai poate fi un necunoscut oarecare,
chiar dacă nu-i știu numele,
ocupația,
nu-i cunosc familia, prietenii.
îl privesc încercînd să-mi deghizez atenția în indiferență.
e dus pe gînduri şi
pentru că i-am observat
chipul fisurat și măsluit, mă ia şi mă duce cu sine,
mă plimbă printre modestele noastre transcendenţe,
trecem în revistă rețelele capilare ale întregului oraș.
dus pe altă lume,
uneori doar preţ de o clipă, mai observ pe cîte cineva,
o cunoștință, un coleg, un străin,
însă doar cît să ofer un foc sau deschid o ușă,
alteori pe o durată mai lungă,
mici vieți într-una din lumile mele,
morți insignifiante în viaţa aceasta de aici
din care te trezești
ca dintr-un somn de după-amiază
tremurînd.

negru opac

seara,
lucrurile,
în mod contrastant
începeau să se lumineze,
să se lămurească atît cît trebuie.
cercetam cu privirea branula albastră,
aurele colegilor,
picăturile fluorescente de esmeron,
invanz,
fentanyl richter și morfină
care se scurgeau ritmic în firul perfuzorului.
sînt necesare câteva ore de odihnă şi somn
trupului jupuit și ud,
îmi spuneam în gînd, și totul va fi bine.
dar singurele lucruri care se cuibăreau alături de mine
sub cearșaful inscripționat cu majusculele aîbastre ale spitalului județean
erau coșmarurile—
tehnologie nouă
infailibilă,,
lăcuită,
strălucitoare,
roasă simetric pe margini de şoarecii stelelor —
și setea.
o sete asemenea unui cod de bare a cărui stabilitate fractalică
rămînea corozivă ca sîngele insectelor veninoase pînă în zori.
“există lucruri
există un fel de lumină al cărei miez odată frînt
apare mai strălucitor decît lumina“
nopți la rînd am auzit în vis același lucru,
în timp ce în depărtare distingeam
atîrnînd de singura creangă
a unui copac carbonizat gata să colapseze,
o gogoașa enormă de vierme de mătase
legănîndu-se ușor în bătaia vîntului.
din timp în timp aceasta se desfăcea lăsînd să iasă
din interior figuri geometrice albe și negre,
piese ale unui joc de puzzle
crepuscular,
lichid,
pe care nu reușeam niciodată să îl rezolv.
“alături de alţii eşti cineva “ începea să repete mecanic bătrînul din patul vecin după ce plecau vizitatorii.
chipurile colegilor de salon
albeau lângă mine ca nişte efigii,
se schimbau necontenit
accentuînd impresia că te afli de fiecare dată într-o altă lume,
o altă selva oscura de esmeron,
morfină și invanz,
luminată atît cît trebuie.

oloid

cred în tine,
știu că exiști,
chiar dacă nu ai cont de socializare,
chiar dacă mai mereu pleci exact în mijlocul conversației.
cred în tine
cînd spui “ mai dormi, e încă devreme“,
cînd deschizi larg ferestrele,
cînd seara, deși ne întoarcem
pe același drum acasâ,
farurile noastre nu luminează
pe marginea șoselei același orb slab și înalt,
aceleași cețuri melancolice și verzi.
cred în tine, chiar dacă
plutesc ca un chiștoc de țigară-n rigolă,
chiar dacă creierul meu nu are nicio vină.
cred, pentru că accepți un joc periculos
cu sîrmă ghimpată în loc de ochi
și metode exacte de-a provoca durerea.

***

cel mai bine mă pricep
să scriu despre
[NIMIC]
am învățat să fac asta
ignorînd
[CERTITUDINEA]
falsa zeiță
care niciodată nu riscă nimic.
nu e nimic nou în ceea ce spun,
dimpotrivă:
abia dacă este
[CEVA]
lumea aceasta în mod cert a fost creată
cu scopul propriului abandon.
îți scriu:
să nu mă ierți,
să nu mă uiți,
să nu uiți că sînt urît,
nehotărît,
gol pe dinăuntru,
rectiliniu,
că port chipul sălbatic al unei anume fericiri
și că ce aduce înapoi marea,
nu este altceva decît dovada trecerii timpului,
a lucrurilor care cînd pleacă par că rămîn.

ceva doar al tău

stele și pulsul cățărător,
pulsul în scară,
imaginea care ar fi putut să fie obsesia a șapte vieți
în șapte trupuri diferite,
direcția spre care nu te poți îndrepta
decît izbindu-te cu toată forța de un perete.
“ trebuie să fie o ieșire din gaura asta de șarpe
este singurul motiv pentru care mai scriu rîndurile astea. “
în șir indian,
împleticiți pe străzi,
adormim cu napalmul în gînd.
e-atîta lumină.
“ăsta e corpul delict!“
singur la marginea orașului
și totul înfășurat,
bine strîns în plasă de sîrmă.
cea din urmă ezitare,
ultimele șuvițe șiroitoare de apă,
ultima dată cînd îmi acoperi ochii
cu ceva doar al tău.

~Negru Opac – așa cum e cunoscut de ceva vreme Mihai Marian în zona literară a mediului online – e, ca poet, un amestec excelent de contrarii. Fără a derapa în comercialul instapoeților gen Rupi Kaur sau Hollie McNish, N.O. propune un mix extrem de reușit de profunzimi metafizice, anxietăți cotidiene și un gen de emoție simplă, profund umană, de care suficienți poeți tineri cu adevărat talentați se feresc, dar pe care cititorii o caută. E unul din paradoxurile poeziei românești contemporane, iar N.O. se plasează pe un traseu care pare să rezolve, până la un punct, dilema – e preferabil, oricum, ca dilemele poetice să nu fie rezolvate până la capăt. Poezia lui M.M. marchează un punct în care discuția despre ce se poate și ce nu se mai poate face în poezie ar merita redeschisă.~

                                                                                                                                        Radu Andriescu

~O surpriză de proporții este a doua carte a lui Mihai Marian, după debutul destul de prudent din 2018 cu Negru Opac. Mi-am promis să iau o pauză de la recomandări de ultima copertă, nevrând să ajung ca alții un autor profesionist de blurb-uri, însă volumul său m-a ținut cu sufletul la gură. Am început să-l citesc convins că îmi voi doza lectura în câteva reprize, însă mi-a fost imposibil să mă opresc – și să mă abțin de la a scrie aceste rânduri. Dacă ar fi fost doar cartea cuiva care a făcut într-un timp scurt niște progrese semnificative în ordinea noutății discursului său, nu aș fi fost peste măsură de încântat, am tot văzut poeți bunicei care prind trenul ceva mai târziu și se raliază la o modă sau un curent literar – și cam asta e tot. Însă M. Marian nu doar că scrie acum cu naturalețea, vâna și tehnicitatea excelent stăpânită a celor mai buni poeți, însă biografismul său e dârz, autentic și nerutinat, expresia limpede, iar nervul etic vibrează lucid și neconcesiv. Stoicismul său e o experiență pe care Mihai Marian o împărtășește fără să mimeze și fără să vrea cu tot dinadinsul să se facă simpatic celui care-i citește versurile. De fapt, am impresia că aspectul acesta a încetat să-l mai intereseze. Iar de aici cred că începe o aventură poetică realmente pasionantă.~

                                                                                                                                Claudiu Komartin