Marin Badea/Poezie

amada mia

te-am sărutat cu toate săruturile tuturor celorlalți bărbați din viața ta

cu toate mângâierile lor te-am atins, la fel de încet, cu toate fiorurile dăruite de ei
te-am așteptat, la fel de intens am venit, la fel de neprevăzut am plecat,
la fel de mult te-am iubit
cum te-au iubit toți ceilalți bărbați din viața ta,
adorato, cine să priceapă cât de înalt poate fi cerul când se scutură fluturii
sub forma florilor de cireș

că frumoasă ești frumoasa mea,
un fir de lumină tresărind într-o inimă care nu mai are habar să vibreze

și tu nu altfel decât o primăvară care atât de mult se risipește

…
jasmine tea

cum oamenii devin născociri
despre ceea ce nu vor fi vreodată

nici aer, nici lumină, nici cruce pe care,
la nesfârșit, să urci,
să te simți extrem de util
tuturor celorlalți

dumnezeule mare, îți spui,
lasă-i cu ape care se învăluresc tot timpul,
sufletul lor să nu se poată vedea
decât prin ochii celorlalți
și în nici un alt fel de oglindă

fără chip să fie,
fără trup,
doar spirite vii care pot mișca lucrurile,
anotimpurile, singurătatea,
lasă-i să lumineze din interior,
să se vindece astfel

interiorul lor să fie un fel de biserică
de unde toți sfinții demult au fugit,
toate rugile, toată pocăința

fiecare cu felul lui de a străluci
în imensitatea asta de negură,
în imensitatea asta de tristețe
aproape materială, pe care o vezi
nevălurită în toate apele pământului

cum și apele sunt născociri ale ochilor,
precum sunt lacrimile născociri despre tristețe,
despre frustrare și teamă

cum și aripile sunt născociri ale zborului,
cerul a avut nevoie de păsări și și-a închipuit păsările,
atât de simplu a fost,
să fie păsări, a spus, și a fost ziua a cincea și uite cum aerul a început să își dovedească
utilitatea

cum stăm amândoi,
eu – atât de rigid,
tu – atât de neverosimilă,
două născociri despre ceea ce nu vom fi vreodată,
câmpii pe care, în înserare, rătăcesc închipuirile noastre
și urlă că sfârșitul e din ce în ce mai aproape

împăcați-vă, oamenilor,
prima dată cu voi înșivă,
a doua oară cu toți ceilalți,
e o întâmplare că suntem împreună
aici și acum,
în clipa asta care se îneacă în toate oglinzile apelor care nu s-au ridat

câtă însingurare,
câtă mâhnire,
câtă sfântă și imensă resemnare,
ca și când ți-ai ști data exactă a morții,
data exactă a propriului eșec

și câtă neputință mai poți cuprinde,
câtă parte umană din tot ceea ce devine firesc dar, în cele din urmă,
atât de neomenesc,
ascunzi pe dedesubt

un fel de diavol care atât de mult a plâns
până s-a transformat în femeie

jasmine tea
între doi oameni care s-au închipuit unul pe celălalt

despre toate acestea nu am apucat să-ți vorbesc,
nici despre cum mor visurile înainte de a prinde contur,
care sunt închipuiri ale nesăbuinței lor,
ale propriilor însingurări,
ale propriilor eșecuri

nici despre cum suntem mici suflete care cred că fericirea
e atunci când atât de aproape suntem unul de celălalt,
că îți pot vedea respirația

în vreme ce eu nu respir,
nu aerul e cel care lipsește în jur,
ci oamenii care nu vor să fie altceva,
născocind povești despre ei, despre ceilalți, despre vini mai mult sau mai puțin
închipuite

altfel nu ar mai fi ei

despre toate acestea nu am apucat să-ți vorbesc,
nici despre cum crește îndoiala în sufletele părăsite,
nici despre cât de oameni sunt oamenii mici,
despre cât de neoameni sunt oamenii mari,
despre cum înfloresc, peste vară, a doua oară, salcâmii,
dar numai în cimitirele de unde au fugit toți morții

despre născocirile mele
despre ceea ce nu voi fi vreodată

un fel de drum
care șerpuiește
printre ciulini
și care dă
într-o râpă
…
freezing rain

dacă-ți tremură genunchii, abține-te,
dacă-ți clănțăne dinții, suportă

și numeri:
o bătaie de inimă, altă bătaie de inimă,
o fluturare de pleoape, altă fluturare de pleoape,
computerul tomograf e un aparat care te ajută să levitezi, înger ridicol,
visezi câmpuri de maci și prigorii,
asta ascunzi,
uite-ți nefericirea,
o masă vâscoasă inoperabilă

fapt:
nu știe să gesticuleze
în ritmul cardiac al celui care are tensiune oscilatorie,
nici nu vorbește, ceea ce auziți
e zgomotul făcut de umbrele
care se simt năucite de atâta singurătate,
care vor să plece și să fie și mai
singure

ca la facerea lumii, ca la sfârșitul ei,
un fel de nesfârșită solitudine,
un fel de singurătate apocaliptică

și taci
și vorbești în timp ce taci
cu atâta intensitate,
cu atâta încrâncenare

dacă-ți tremură genunchii, încă ești viu,
dacă-ți clănțăne dinții, încă ești viu,
bestie

tavanul e un fel de nor
prin care speri că te vei putea strecura
vreodată
la fel cum intră
frica
în cei care așteaptă și știu că nu mai au nimic
de așteptat,
bate și vezi că nu e nici un fel de ușă
împrejur

la fel cum oamenii devin aure
ale unor lumânări
topindu-se din picioare

la fel cum nu poți cuantifica o fluturare de pleoape,
e un gest de o intimitate care te copleșește

în timp ce tremuri,
în timp ce ești o masă vâscoasă inoperabilă,

în timp
ce-ți spui
că toate câmpurile de maci, toate prigoriile
au trăit
special pentru tine

în timp ce îți e frig,
tare frig,
un frig care nu se mai sfârșește

…

sway

până la tine, cerul avea pereți,
avea striuri, tăișuri care puteau secționa, lungi fâșii,
clipe și clipe, zile și zile,
ani după ani,
avea urlete și atât de încet plângea că nu era nimeni să îl înțeleagă,
plângea în sine, cum plâng copacii după ce mor și devin oameni care nu mai pot visa,
iubita mea pierdută,
târzia mea târzie,
îl puteai rupe și din el curgea, iată,
un fel de mucegai, un fel de răceală,
cum îți intră prin vene
și face din tine nimic altceva decât o nesfârșită melancolie,
atât de dulce și de necesară otravă

hei, te aștept și ieri în același loc,
unde se pliază inima și numai tu
stai ascunsă acolo,
o însingurare pe care nimeni nu mai are cum
să o risipească

…

easy to remember

amintește-ți, dragostea miroase a salcâmi părăsiți de păsări,
câtă rumoare îi străbate, câtă frică și câtă sfântă și mare
deșertăciune a deșertăciunilor ascund pe interior,
câtă sfântă și mare nerușinare și tu, ca un fel de umbră de om,
doar emoții și lutul atât de frumos înfiripat și tremurând la atingere,
oprește-te acum și privește-mă, sunt tot aici,
în partea cealaltă a inimii tale, cea care nu se vede,
nu e vorba despre ceea ce memoria poate reține, până unde și cât,
ci de felul în care ne împrumutăm unul-altuia aer, timp,
trecerea peste toate nimicurile, zile și nopți în care atât de aproape lipsești, atât de departe nu-mi ești,
amintește-ți, dragostea e un salcâm crescut în mijlocul intersecției, din orașul acela nebun unde atât de mult ne-am hăituit, biete animale hulpave,
cine să-l înțeleagă, cine să se aștepte la asta și cum să nu te întrebi,
la dracu, ce e și cu ăsta aici