Adriana Crăciun/Dacă n-ar fi Eminescu

colegiul Național „Spiru Hare” Tecuci

Versurile sunt părţi din sufletul poetului pe care acesta le exilează în lume lăsându-le să îngâne cântări asemenea unei melodii sfinte.
Mihai Eminescu este cel care a dat glas limbajului poetic în literatură, punându-şi amprenta asupra acestuia prin măiestria care şlefuieşte cuvântul.
Un plop bătrân ale cărui frunze veştede sunt purtate de adierea caldă a vântului într-o dulce simfonie veghează un copil cu bucle bălai şi surâs inocent care pătează cu cerneală albastră foile alb-lăptoase care îi aud gândurile. Răsună împrejur o lacrimă, un zâmbet, o voce, o iubire, dar nici unul nu izbuteşte în a înceta. Se ridică de la masa veche din lemn de brad roşiatică în lumina lumânării şi pleacă, asemenea unei fantasme, într-un codru. Îşi aşează capul pe genunchi şi plânge. O fecioară în alb cu ochi de nestemate îşi presară degetele subţiri pe umărul său, iar cei doi se înalţă spre bolta cerească, contopindu-se într-o stea care stă de strajă asupra noastră.
Eminescu este iubire. O iubire dulce, plină de gingăşie, presărată de atingeri calde şi sărutări timide. O iubire fragilă asemenea unui copil, umbrită de nuanţe de tristeţe profundă născute din îndepărtarea de fiinţa iubită. Părtaşul acestuia este natura, care creează un cadru feeric pentru îndrăgostiţii vegheaţi de lumina palidă a lunii. ,,Lacul codrilor albastru” este un loc în care nu doar clipocitul apei răsună, ci şi murmurul gândurilor iubiţilor. Un loc în care înlăuntrul uman transpare în ipostaza celui care meditează, ilustrând condiţia omului de geniu, aflându-se în singurătate, care doreşte să se împlinească prin iubire.
Luceafăr blând în miez de seară, vioară mută, floare de cireş, ai străbătut văzduhul pentru a ajunge în pragul uşii noaste şi a ne călători sufletul. Dacă n-ai fi, noi ce am deveni? Suflete mute, care se risipesc în tăcere.
Îmi adormi sufletul obosit cu poezia ta dulce. Chiar ai plecat? Nu te mai întorci? Iară este primăvară! Dar ce contează dacă în al meu suflet e atâta toamnă? Sufletu-mi este asemenea unei fantasme care păşeşte mărunt într-un colţ de lume. Atât de frig, atâta ceaţă…Atâtea cuvinte de spus, dar cui? Zăbovesc pe poteci asemenea unui fluture de mătase, pâlpâind în lumina iubirii; şi mor, puţin câte puţin, fiindcă nu mai luminează ca altădată. Trupul mă plimbă dintr-un loc în altul, dezvăluindu-mi noi chipuri, noi sentimente, noi emoţii. Unde sunt oamenii de ieri, cei care nu cereau nimic în schimb pentru un surâs, pentru un glas dulce, pentru nişte ochi calzi? Totuşi, în miez de noapte, o licărire îmi străbate sufletul şi transformă toată acea toamnă, într-o gingaşă primăvară. Frunzele arămii, în care mă scăldam într-o baie de gheţă, capătă nuanţe de verde smarald, care mă întineresc. Din cer, nu se mai zdrobesc de pământ stropii reci de ploaie, ci petale de flori care mă îmbie cu un miros neasemuit, al nimănui şi zidesc un pat pe care îmi pot odihni sufletul istovit. Dar totuşi, ce este acea licărire? Nu. Cine? Eşti tu, cel slăvit de stele lucitoare, din care mă hrănesc şi care trezeşte fiinţa dinlăuntrul meu. Şi de ce nu, o nouă primăvară.

locul II la concursul „Dacă n-ar fi Eminescu” – organizat de Biblioteca Municipală „Ștefan Petică”Tecuci/Bibliotecar – Ionica Năsie