Angi Melania Cristea/Poezie

 

 

 

Poeta Angi Melania Cristea este laureată de două ori la Festivalul Interna ional de Poezie de la Triuggioț (Italia) , de inătoareț a premiului pentru Creativitate acordat de Casa Naji Naaman iș a Premiului Balcanica în cadrul Festivalului Europoesia (Brăila, 2017)

Micro-univers

Poeții stau dintotdeauna în miezul cuvântului și beau absint întinși pe canapeaua portocalie.
Trag însingurarea din țigări electronice, apoi spun Nu! dezordinii mentale.
Ei par că vin din Arcadia,
dar noi știm că le-am văzut aievea osatura fragilă ce se poate fractura la o simplă respirație…

Am atins clavicula unui poet contemporan și
i-am simțit aerul comico-tragic
din felul în care își îngrijește unghiile
incarnate, roase de proprii canini,
unghii cu care a zgâriat facturile plătite prioripost.

Cândva, poeții lumilor viitoare, vor frânge scheletul vieții mirobolant,
în vreme ce timpul gândirii va fi în reflux.
Atunci nimeni nu va mai întreba despre întîiul om care a fragmentat harta limbajului
în micro-universuri.

Iglu

Păsările care invadează cerul cu aripi fosforescente, ele sunt
suave ale clipelor, fisuri într-un timp de ipsos.
Le văd atelele printre stele stinse și rog planeta celor o mie de singurătăți să nu-și întindă tentaculele spre cercul lor, curcubeu prins de scara norilor.

Am așezat pe portativul morții zile îndoliate, nopți desferecate…caii neliniștilor pagi.. .
dar tot îmi ieși și îmi intri în piept, pasăre
a destinului cuibărită pe un cactus.
Inima mi se dilată cât o singurătate spartă
de propria noastră zidire, ființa.

Acum și aici zboară, viață sticloasă printre păsări-cobre
ce își mușcă coada lăsată peste amurg.
Va veni ziua când tinerețea își va chema păsările lipite pe cer cu adeziv și nu vei mai putea fura zborul sufletelor înaripate,
aer inoxidabil, dragoste care aburești propriul meu iglu!

P-o-e-m 111

Cel mai frumos poem nu are coapse
Are îngeri care se înalță cu tâmple argintii preafrumoși
Precum în poveștile bifate cu x din librării
Pentru care se fac precomenzi
Și se vând încă/ foarte bine

Nu știu acești cumpărători că poemele-vid
Sunt goale de sentimente și fiecare cuvânt din cofrajul lor se deșiră iar poetul-care-mai-zboară-cu-norii scrie în graffiti mesajul lumii de dincolo de zona zero non politically
Acul kilometrajului derapează pare înghițit de
Molozul cuvintelor poetul s-a ascuns într -un pet și numai noi ăștia număram clipele care fumează iarbă

Timpul încă miroase a scris? Păsări-himere
Ne sparg geamurile cu zboruri în zig-zag
și se așază pe rafturi ca niște relicve ale erei
Când poemele mușcau cu dinți de fildeș urechea poetului ce nu s-a sinucis

Cel mai frumos poem este despre cum nu se scrie
Poezie tâmpită și despre funicularul în care poeții se urcă
cu Dumnezeu…poeții întregesc lumina
Bat toaca în schitul unde pustnici scuipă
plămânii roșii ai scrisului-jertfă

Nopți filiforme

în noaptea asta stelele privesc autostrada
populată de singurătăți
fiecare cu roșia manta a sângelui strânsă la piept
știu că am aruncat pe cer timpul sufocat de ani imperiali
dar ascund în palme lumi la scadență neputințe calamități
facturi neplătite ale vieții în zadar

dă-mi luna
rotundul ei fixat ca un girofar îmi pătrunde
în plămânii uscați
și te strig din umbra arborelui-poem
cu tălpile linse de pietre
val spre uscat sare amară a clipele mele

Timp ubicuu

iarna asta zăpada acoperă ochii cailor orbi
aburi îmi urcă în piept și mă scutur de timpul viu
care continuă să se înfășoare salamandră ce fierbe pe piatra filosofală

îmi miroase a geruri care topesc stalagmite
le transformă în filigran
apoi se așază la masă cu propria mea ingenuitate
îți arunc singurătățile la cutia milei

îndrăgostiții inspiră dragostea cu aerul ei oxidat
iar eu scriu cu umbra mâinii tale pe gheața
artificială zig-zagurile morții
gura mea rostește cuvântul perfid cu care
au cucerit femeile trecători

viața este o iarnă dezghețată între mii de poeme albe

Busole

Taci…cuvintele tale nu își au rostul
parcă ar fi rupte din raiul de nopți
când mantia stelelor sta pe umerii mei
aprinsă de propria mea incandescență
de infinitatea de vieți debusolate
păianjenișul ascuns în colț de univers

silabe gâtuite vocale obturate
țipă în vocea cu care naști căi lactee
liniștea sparge deziluzii paharele soldaților de piatră
și se așază lângă vieți devalorizate
precum o pânză a cerurilor peste coame de cai nețesălate

Traseul

viața la parametrii normali
are un lung traseu
nu zguduie mentalul colectiv
doar se pliază pe ventriculul stâng

iubiri filiforme trec prin tine
ca printr-un cap de pajură
mecanismul lor subtil are un resort
înfipt în sol
cine manevrează sentimentele
aura lor diformă ?

focuri înalte îmi joacă pe sternul
din care albul se scurge grunjos
mă aplec în piața publică să culeg
penele paiațelor
din care voi făuri guri de canal calde

aburii dragostei tale îmi alunecă pe pielea
translucidă
și ca un caligula deghizat în melc
îmi văd viețile rănite pe asfalt

așez pe rana adâncimilor fier-beton
apoi picioarele cu care ai călcat norii de vată
lumea mea anormală miroase a timp jupuit
a somn întins firesc peste creierul meu
care îți răsucește arcul de triumf

viața asta ca toate viețile se developează ușor

Ziua 1

are dezbateri zbateri toate riscurile
și epidemiile
nu este vaccinată dar macină stele pitice
apoi scrie pe harta miocardului cataclisme
pe 5 euro

în ziua 1 îmi mutilez tălpile cât să încapă
în sandalele verii
sau îți vând ramuri de caiși
nuzi prin zăpezi fluierătoare
parcă prigoriile vieților mele
fieb în lanul de porumbi
apoi cântă în pantofii pentru moarte
în timp ce singurătatea bate pagini
cu litere ventriloce

de la mine apele curg degradate
pot arunca cu secunde
cu prea vii sau morți
întrebându-mă doar
poți să fii
dangăt facere
viking și elf
rarmură de merișor

Cataclism

îți scriu din cerul cu vitralii topite
de unde îngerii alunecă sfiiți
lasă fricile să te cuprindă
și rostește ave cu fața lui Dumnezeu în palme
poate vei zări întunericul cu coama lui verde

câmpiile cu gust de lămâi se vor scutura
de inima ta antifonată
parcă ieri tuna în livada secată
iar noi ne beam cafeaua ca semizeii desculți
la a lumii larmă asurzitoare
ce mai taci cu glasul tău de ape de mare?

printre ale nopții genuni îți aud genunchii cu rotule calde
vom cădea iarăși din preaînaltul cuvânt
în lanul de caprifoi
scrie-mi pe urme de pietre
ce îți nasc între palmele arse de vânt

va veni ziua cea ridată
țipar argintiu ce se ascunde între coapsele tale
iar eu nu-ți voi mai trimite scrisori-nibelungi
doar ioni pozitivi și cataclisme
ale astrelor de buzunare

Delir

frunze din coastele zilei
cad de pe acoperișul caselor
sufletul tău aprinde lumini
dansează cu îngerii nopții
rotind galaxiile morții

între noi cerul roșiatic îmbrățișează
umbre de vânt
îți scriu cuvinte de borangic iar luna se rostogolește
prin delirul toamnelor

mă strecor precum șerpi de apă în singurătatea șuierătoare
îți beau metaforele tăcerea fluidul clipelor putrede apoi mă așez lângă nucul
din care se prelinge ploaia ca din umbrela lui Dumnezeu

stau de pază inimii tale mai curând mai aproape mai spălată de ploi de cuvânt
dragoste cu o mie de pori cu picioare desculțe
prin ierburile vii caracatițe ale timpului mut

Pasaj

bucurestiul inspiră din plămânii atrofiați
pe artere lumini roșii proiectează scurt-metraje ale vieților platinate
plimb câinele singurătății într-o lesă fluorescentă și tac până la os
aș planta cu gheare de lilieci colonii de emoții
în fisurile din autostradă

locul unde vine moartea pe scenă este cald cu gâtul răsucit
un soare spart în așchii curge din ferestre iar tu cobori la aviatorilor și treci
pe sub pasaj timpul inert

fluidul de oameni se revarsă în culori alb- negre
centura orașului pare un pansament gastric aplicat pe un ochi ciclopic
drămui respirațiile pentru ultimul festin când mă voi ierbi mă voi înțelepți
voi neiubi lava orașului din care cresc blocuri anorexice

Obelisc

poezia mea pendalează printre atei
cu micile ei grimase pare că se eschivează
de la un trai unde regula de trei simple
reduce cuvintele galbene le pliază precum niște frunze într-o ediție specială

nu s-au născut anii de tăcere dar porția mea de
izolare dăruie poeme-surde astfel încât poți
măsura sunete înalte doar cu urechea-embrion
noi suntem populați de euri decorticate de expresii ale divinității extrapolate

ziceri și faceri cad din obeliscul maturității
eu îmi scriu corpul cu toamne bolnave de anevrism și îți dau să guști mierea fierbinte
a unui asfalt imaginar unde te așez cu picioarele încrucișate ca pe un trepied mânjit cu vopsea crudă
doar inima mea la zenit poate hașura norii

 

 

 

 

 

 

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu