Camelia Radulian/Poezie

 

N-am știut ce singură mă lași nimănui

Cu schijele lor asasine,
sărutările noastre pe treptele lunii.
În rest, noapte-n păduri
și licheni.

Plugurile au arat toate rădăcinile verii.
Iată, ziua în care te îngrop creşte
ca un prohod
n-am velinţe pentru trupul tău părăsit,
n-am mâini să te mângâi,
n-am odihnă.
Mi-ai rămas în piept ca un adânc negru,
așa îmi curgi de mâlos.

Dori a uitare,
iremediabil, cred.

În mijlocul sâmbetelor e frig,
de-a lungul căii ferate cresc maci,
de jur împrejurul pumnalelor,
tu, înalt.
Te scufund uneori în culoarea garoafelor,
te plâng ca pe un mort
când va bate primul clopot al verii. Mâine.

Du-te acum,
rămân la priveghi
mi-e frumos lângă mine, de iarbă.

Prin călcâiul tijelor trece
utimul tău poem :
acesta.

Uitare

Uitarea va veni cu trandafiri între
dinți ca un amant pătimaș
va urca până pe nodul gâtului,
încet,
acolo unde țâșnesc cele mai
frumoase îndoieli și se rup
scânduri de om
într-un sărut otrăvitor de văduvă
neagră.

Uită-mă încet, voi spune
îndelung, așa cum m-ai iubi,
plimbă-mă la braț în piața
publică
pentru că o execuție nu se
întâmplă niciodată
fără spectacol.
Și mă va duce uitarea în văzul
lumii, și din picioare îmi vor ieși
tuberoze de mort, și toate
celelalte flori ale lumii îmi vor
rămâne pe gură.
Unde să stau atunci? Pe care
unghie îndoită? Pe care stârv să
spânzur călcâiele ireversibil nemerse?
Uitare încălțată în cimitire
desculțe. Noi unde mergem?
Unde ne iubim? Morfina nu își
mai face efectul.

Voi spune lumii mâine
că te tac.

Câte cearcăne se scriu, doamnă, sub fardul vostru verzui?

Mereu am știut, dar acum înțeleg:
sunt fiica vitregă a acestui oraș;
îi beau sângele
pe străzile numai clocot,
numai vopsea de iluzii.

Trec cu vitrine cu tot
prin vacarm
de râsete sparte
zei de ciment
canale, decoltee și
nostalgii de o noapte.

Femei uscățive mătură caldarâmul
de vrăbii uitate.
Spală asfaltul
de gratii și sfori.

Doamne, această frunză coboară,
eu nu mai țin minte
nu mai țin minte…
Vine toamna
sticlă peste sticlă,
destin peste destin,
viață peste viață,
doliu pe uși.

Doar la ferestre
își face loc
povestea singurătății. Spectru.
Câte cearcăne se scriu, doamnă,
sub fardul vostru verzui?

Vedeți?
străzile însele își beau cafeaua de dimineață,
măștile
hainele, viețile,
crucile lor viermănoase
pe un pervaz cu petunii.
Unde mai e loc să pun
o mână de trestii,
unde
să aprind lumini?

Frig în genunchii tăi, doamnă,
lavandă și praf
și roți mari rostogolind
copilării în venele putrede.

Beau sânge
direct din pântecul disperării
foetus în iarbă,
vampir de o singură viață cu poșeta pe umăr,
eu,
brand hămesit, vulgar, infinit
curgând pe scoarța unei sălcii
la marginea mea.
pulsație

Mereu am știut,
Mereu am știut
dar abia acum înțeleg…

Tu mături luna de flori

Lemnul casei a intrat în viori
până și hainele mele sună a cântec.
E primăvară. Sub streșini
vântul aduce scrisori
cum s-ar legăna
pânzele în păianjeni,
soarele-n poduri,
negrul în alb,
cum aș mușca din pâine
şi numele ţi-ar țâșni din pământ
însingurat ca frigul,
cum nu te-ai mai întors niciodată acasă
și a nins fără tine și au trecut anotimpuri
și toate au lăstărit și au mers mai departe
numai mușcatele,
numai crinii,
numai câinele, nu,
și luna deasupra apei
și grădina – desfrânare de vrejuri
până la chei, până la fereastră, până la buricele degetelor,
până la părul meu alb ca cireșii, Doamne,
în care închid această dovadă:
tu mături luna de flori;
tu mă ningi.
mamă.

Nu te-am iubit

Putoareo! Urlai după mine să strâng rufele de pe culme
tocmai când jucam șeptică
și era gata să câștig
du-te dracu te-aş fi legat cu sârmă ghimpată
dar mormăiam
cu spatele întors
cum face toporul spărturi
în lemnele pentru foc.
Venise înapoi o zi de martie
cu iz de bălegar şi narcise
aveai limba coclită
şi părul cărunt
gâfâiai şi pământul
era ca o groapă nesăpată.
Noaptea te mai găsea respirând,
fiecare părticică din noi se ducea, aluneca
adormeai uneori a crâng
și a atâta blândețe
și totuși nu te-am iubit.
Pastilele, Doamne! farfurioara ciobită
mâna ta bătrână culegând flori
pe rouă. Tremurai.
Abia atunci m-ai învins.
Mai ştii
în ziua aia salcâmii au mirosit a zdrențe
vântul i-a mişcat până la trosnet
ori soarele era prea încins.
Erau albine pe bucata mea de pâine cu miere
și toate clipele treceau lipicioase
și toți oamenii aceia din curte păreau triști
ca pânzele de păianjen
din poduri.
Nici nu-nfloriseră crinii
eu învățasem să îmi fac cruce frumos
se mira lumea
era primăvară
era atâta primăvară
și eu mâncam colivă
sub florile de gutui.
Dăduseră foc la buruieni înspre deal
acolo unde sunt morții,
unde se tace.
Popa termina de băut
ultima cană cu vin
mă umfla râsul
când râgâia la icoane
beat turtă,
dar tu nu mă mai înghionteai
taci fă dracu din gură
și lasă capu’ în jos, năroado!
Tu erai acum un popor de iepe bolnave
sub un grajd năruindu-se.
Tu erai legată cu o broboadă neagră
și nu știu cine a aruncat ultima pâine frământată de tine
la câini.
Cică mucegăise.
Mai ştii găleata aia din tablă tocită
strâmbă, lovită, parcă o văd,
erau în ea lalele și lumânări
flori de curte umile, abia îmbobocite.
Am auzit pământul din bulgări
mi-a rămas mâna întinsă
ca o praștie după vrăbii
n-am prins niciodată nimic
doar am schilodit, apoi n-am mai dormit
câteva nopți. Și iar am plâns
și te-am urât că ai știut că plâng.
În praful acelui drum
cineva te pierduse, Marie
cineva te tot striga
să mă doară pe mine
cu numele maicilor aspre
cum e vântul iernilor pe aici
cum e pelinul din spatele casei
și amarul lui din putinile cu vin oțetit.
Mai trec și acum oi pribege
Prin spatele zidului
pasc umbre de miei, doar atât.
Atâta
praf stelar
atâta liniște, Marie!…
Zgârii pereții cu o coajă de nucă
sunt încă
7 fântâni cu nisip pe la porți
Le sap şi am părul tău, Doamne,
cărunt
pe sub unghii.
Adânc.

Tu

Nici nu mai știu dacă erai din carne și oase,
dar tu, iubire, veneai din mătase
și-aveai răsuflare de verzi chiparoase
Tu tremurai sub mângâiere 5 case
și câteva cotropite de geamăt orașe
cu clopote din bronz, uriașe.

Poate că privirile mele erau pe atunci
niște lunci
verzi și prelungi,
ori poate 7 spelunci
bântuite de câteva fete trufașe
fugite din mame cu pruncii în fașe
sau câteva logodnice bete de tine
și lașe.
Poate privirile mele pe-atunci
erau ropote-n dungi
în ochii tăi ca perdelele lungi
Eu nu mai știu, iubire, cum arătai
dar fremătai în mine cu murmur de nai
tu poate chiar coborâseși din rai
și nu din gură, ci din îngeri cântai.
Tu poate viața-nviai
sau poate, sau poate
moartea mureai
când mă iubeai.

Sau poate erai
un univers
invers
stăpânit de o cravașă albastră de vers
cu picioare nefăcute spre mers,
ci spre val
ca o pojghiță blând sunătoare dintr-un chimval.
Tu poate veneai dintr-o eșarfă fluturată-ntr-un bal…

Dar poate că, Doamne, eu te iubeam
atât de frumos
atât de înalt și-atâta de jos
poate – spun zeii – puțin monstruos
cu toată făptura mea aruncată pe dos
ca o haină descheiată până la umbră de os
în al tău de cedru și iarbă miros
maiestuos…
Eu nu mai știu, mă coseai pe un câmp, mă dureai
sau poate că nisipul meu aiurit înfloreai?

Tu coborai de mână cu mine în rai
și urcai
tu erai …

Vă jur, l-am iubit!

Mi-a îmbobocit palmele, mi-a ameţit pletele
În toate visările mi-a viscolit, bietele.
Cu toate femeile verii l-am logodit.
Ca pe un mire al lumii, aşa l-am iubit.
Pe funia vieţii de-ar mai fi să mă nasc,
m-aş face arsură în carnea-i, de vreasc
L-aş năvăli tot la fel peste sânge
În braţele lui, ca vioara m-aş frânge.
L-aş iubi şi atunci pe săruturi
scrise pe piele de fluturi.
Cu somnul puţin, cu dor blestemat,
femeie de cearcăn pe-un ochi de bărbat,
i-aş fi lui beţie, mi-ar fi el păcat.
Priviţi-mă, zorilor, fetelor bune!
Jur pe legendele voastre, pe lume:
mi-a îmbobocit toată suflarea,
mi-a înflorit ţipătul, palmele, marea.
Mi-a năucit prima picătură de rouă,
frumos – cum trecea-
cu sufletul meu
tăiat pe din două.
Cu ultima sărutare de pom năruit
pe umerii vieţii vă jur:
l-am iubit!…

Mor tandru pe maci

E noapte cu vulpi pe şosele de var
Adulmec zăpezi de catran şi absurd
Mi-e da într-un nu de secundă și iar
Mi-e vale de timpul săpându-mă surd.
Mi-e teamă de ieri într-un mâine trecut,
De viscol mă plec şi mi-e jar printre ploi,
Călugării râd cu un plâns prefăcut
când dinţi de şacal mă târăsc prin noroi.
Ziua asta de mâl pe-o troiană de spini
Ieri pe funii de pod mai oftam piei de lup
Ucide-mă, timp, eu am sânge de crini
Și haina mi-e câmp peste veștedul trup.
Să plec, aş pleca, mânăstire de fragi,
Să vin, aş veni, rămânând nenăscut,
M-aş face prohod de iluzii în dragi,
Pe bocet de fagi m-aş întoarce în lut.
E noapte cu vulpi, tot mai scot din abis
Minciuni de sub măşti şi copite și vai!
Mi-e bine sub răni, păpuşar într-un vis
Mor tandru pe maci şi pe jale de nai…

Îmi beau ultima umbră

Îmi beau ultima umbră, cum toate s-au dus
două drumuri, doi spini, două nopți, trei tăceri
două zile de azi peste ziua de ieri
și o roată scrâșnind la apus.
Râd cu hohot.Sunt liber! Ce viscol, ce ger
e-n paharele noastre, ce îngeri și cai
ropotesc peste coastele mele și vai!
ninge năprasnic de ieri…
Nu mai vreau să te știu, e târziu și oricum
îmi e bine așa, e înalt și pustiu
Îmi e-n golul de tine prea mult și prea viu
Îmi e-n golul de tine precum…

Poate mâine, sau nu, poate azi voi uita
să te vreau, să te scriu, să nimic, să rânjesc
într-un lup ostenit să-nțeleg că trăiesc
Ce prostii mai gândesc! Hai, mai bea!
Îmi beau umbra din zile. Și totuși tot nu
plec lăsând la ferești cinci icoane de fum
sap în perini fântâni și sub pleoape te-adun
mâna mea blestemată ești tu.
Haide, luați în galop acest aer rotit
Caii mei de tristeți, lupii mei de argint
Beau cămășile lui și tot vreau să mă mint
o duminică-n șei ne-a-mpietrit.
Să fumăm piei de șerpi și să ningem nămeți
de pustiu și de mirt și de vinuri în van
Eu în viscol să ard ca un lemn de pian
Iar tu, ziuă de ieri, să m-aștepți…

Vai, ochii mei, Doamne

Vai, ochii mei, Doamne, parcă-s două tulpini
crescute prin mărăcini
Unul e cât un pârâu mai devale,
aproape o jale.
Altul, agale,
îmi zace în poale
clipește cu boabe de ape ca hoața
bea mult pământ dimineața
Are batiste din mărare și fum
face eșarfe din drum
e cam nebun.
Vai, luminile mele
două frici, două stele
două bezne
luminânde pe perne
ochii mei, două berne
Două nopți legate de poduri
păianjeni și gloduri.

Doamne, vai, mie
sunt singură pe deal ca o vie
cu amândoi spinii văd o ulcică
sărată și mică
ascunsă în mine de frică.

Singura iubire

De tot nu ne-am pierdut, dar ca o şoaptă
ne-am dus încet, când ne iubeam mai tare,
mai zbuciumat şi mai a singurare,
ca liniştea crescând o pară coaptă
pe sânul nopţii stinse care-a fost.
A vindecare-am ridicat încet
din fluturi paşii mei cusuți cu sârmă
spre timpul ce-a lăsat poteci în urma
celui ce-a fost icoana mea dintâi
şi a rămas iubirea mea din urmă
Și-mi va rămâne-aşa pân-o să fie
să-mi plângă tei bătrâni la căpătâi.
Nu aş putea să-ţi spun acum „rămâi”.
E plin oraşul de istorii moarte
şi noi, probabil, suntem azi la fel
– doi foști amanți curmând sub foi de carte
povestea unei nopţi cu gust rebel –

Ce straniu creşte-n viață amăgirea
şi minte zvonuri de iubiri eterne
în fiecare zvâcnet de pe perne
în fiecare plânset fără rost!…
Şi totuşi undeva, ascunse-n luturi,
îți cad în sânge vechile săruturi,
îţi muşcă mâna tainic amintirea
din singura iubire unde-ai fost.
În spinii ei, ca frunzele te scuturi…

Leagă, Doamne

Leagă, Doamne, vântu-n iesle
Și mă-ncuie-ntr-o copită
Cu cinci maici de crânguri murge
Și cu jar trosnind sub plită;
Doamne, de-un potop frumos
Cu doi miei de câmp de mure
Leagă ochii mei să-ndure
Dorul ei de vin lutos.
Leagă-mă de mine, Doamne
Cu tăciune stins pe râuri
Cum şi ea pe greabăn frâuri
Mi-a tot pus din colţ de ochi
Si mi-a răsucit prin oase
Verzi spărturi de lemne coapte
Si-mi tot rupe şi-mi tot coase
Ploi de ea prin mâl de nopţi.
Leagă-mă ca pe o toamnă
De un stâlp de mânăstire
Si-mi citeşte din psaltire
Cu doi ochi subţiri de doamnă
Cu doi ochi subțiri, de hoț..
Să nu plec, să nu mă fure
Cu tot sufletul din mine
Ca pe-o cană cu afine
Ca pe-un braţ de flori la porţi.
Leagă, Doamne, dacă poţi…

NICI UN COMENTARIU

Lasă un comentariu